Gia Codrescu

despre comunicare, cunoastere, curaj

Balonul

Written By: Gia Codrescu - Aug• 10•15

Pașii ei sărutau pietrele orașului, umede și negre

Cu ochii îmbrățișa trecătorii și abia își putea ține în frâu

Herghelia din suflet care

La cea mai mică neatenție putea să-i rupă diafragma și să

Sară peste stern ca peste un obstacol de curse.

Pielea iubitului o simțea încă pe pielea care

O lăsa acum să se șteargă de ploaie, ca într-un duș abraziv

Să o spele, să rămână curată pentru iubitul celălalt

Care știa că o așteaptă.

Trei picături și e gata, cu pielea ca de bebeluș, pentru

Bebelușul ei fin, în curând îl va lua în brațe și va fi

Ca Maria sau Afrodita din nou.

Între focul de tabără din urmă și focul șemineului din față,

Se opri o clipă să-și potrivească sutienul.

Înfipse cheia în yală, întoarse încet ceasul uitării și intră fericită.

În aer încă mirosea a ulei de corp Johnson&Johnson și a piure de morcovi.

Pe pat, un balon verde, umflat.

Îl întoarse și un rânjet desenat cu markerul privi la ea ca într-o oglindă.

Food Bloggers 2015

Written By: Gia Codrescu - Jun• 10•15

Anul acesta sunt și eu blogger acreditat la cel mai mare eveniment al gastro-loverilor creatori de conținut din România. Șșș! merg să-mi iau notițe pentru cartea de rețete la care lucrez 🙂

Despre:

In mediul online sunt gazduite aproximativ 500 de bloguri culinare, nisa care se dezvolta tot mai mult in ultimii ani. Food Bloggers Conference s-a nascut din dorinta de a reuni comunitatea online de blogging culinar si de a le oferi acestora un eveniment doar al lor.

Prima editie a evenimentului, care a avut loc in noiembrie 2014, a inregistrat un adevarat succes, aducand in acelasi loc peste 220 de pasionati de gatit, atat bloggeri culinari cat si jurnalisti media de profil.

Anul acesta, Food Bloggers Conference revine pe 16 iunie 2015, la JW Marriott Grand Bucharest Hotel cu un nou concept imbunatatit, care va evidentia povesti de succes din food blogging, dar si din randul profesionistilor, si mai mult de atat evenimentul include si seminarii practice.

In acest an participantii vor putea asista la trei sesiuni de conferinte si patru workshopuri specializate. Workshopurile vor prezenta cele mai bune tehnici de styling photography, tips & tricks pentru ca postarile pe blog sa arate cat mai savuroase, dar si strategii de atragere a vizitatorilor pe blog si de crestere a vizibilitatii in mediul online.

In acelasi timp, vor fi aduse in prim plan sfaturi si sugestii pentru modul in care bloggeri de food pot colabora eficient cu brandurile, dar si cum pot sa atraga mai multe colaborari cu acestea.

Pe scena vor urca: Nicolae Lica, Executive Chef, JW Marriott Bucharest Grand Hotel, Nico Lontras, Chef, Oana Coanta, Owner, Bistro De L’arte, Florin Scripca (Chef Foa): Executive Chef, Flavours Food Design, Laura Laurentiu, Blogger, Retetecalamama.Ro, Andra Constantinescu, Blogger,  Mentasirozmarin.Ro, Geanina Staicu Avram, Vlogger, JamilaCuisine.ro,  Radu Dumitrescu, Fotograf Culinar, Grey Wolf Studios, Florin Itu, Blogger, Crazy Mother Cooker, Monica Botez, Managing Partner, Golin, Ruxandra Marin, Strategy & New Business Director, Oxygen PR, Madalin Simion, Blogger, Wine And Knives, Ionut Munteanu, Trainer & Managing Partner, WebDigital, Marius Tudosiei, Owner, Bacania Veche.

Partenerii evenimentului sunt: Lidl, Staropramen, Napolact, Floriol si Shan Shi.

Food Bloggers Conference este un eveniment oferit gratuit bloggerilor culinari in baza unei invitatii solicitate pe site-ul evenimentului: http://2015.foodbloggers.ro/inregistrare.php

Pentru a fi la curent cu noutatile despre eveniment urmariti atat site-ul www.foodbloggers.ro, cat si pagina de Facebook https://www.facebook.com/FoodBloggers.ro

Se anunță workshopuri și conferințe faine! Ne vedem acolo? 🙂

Food Bloggers Conference

Calatoria

Written By: Gia Codrescu - May• 29•15

Se trezi cu fața boțită și cu palpitații la inimă. Un vânt răcoros îi făcea pielea de pe fund să se strângă și umerii să se scuture. Era complet goală, pe o suprafață moale, unsuroasă și parfumată. Mirosea a bere trezită și licorice. Pe măsură ce se ridica, gândurile îi reveneau. Costumul, panoul de control, vastitatea infinitului, atmosfera cu nori galbeni, aterizarea bruscă. Cadoul! Cadoul trebuia să fie în siguranță, altfel prezența ei aici ar fi fost inutilă.

Se ridică și se uită în jur. Cât vedea cu ochii în față, o întindere gălbuie, poroasă. Se retrase de razele roșiatice spre ceva ce semăna cu un bigudiu uriaș și căută cu ochii zona în care ar fi trebuit să fie încărcătura. Nava nu mai era acolo, însă un cub de lemn, cu latura de aproximativ zece metri trona tăcut lângă un morman de ananas. Echipajul ei o lăsase goală, cu provizii pentru o săptămână. Era planul cu care fusese de acord, dar asta nu o făcea să fie mai puțin îngrijorată.

Deschise cu grijă capacul, luă un pachet din el, învelit în hârtie lucioasă, luă și un ananas de jos și o porni la drum. Prima stuparniță ar trebui să fie la doar doi kilometri, spre răsărit. Pe măsură ce mergea, se gândea cum o să mănânce ananasul într-o lume care nu inventase prelucrarea metalului. Urma să le dea cadoul și să plece cât mai rapid, dacă mai vroia să își vadă copiii în viață.

Citise despre Fari38C sute de pagini, dar, ca de obicei,  experiența unei planete noi nu se compara cu fotostopica, nici măcar cu fotodrama. Trebuia să fii acolo, să vezi, să miroși, să guști ca să înțelegi. Un bulgăre de cremă albă o lovi în sânul drept și o făcu să observe o mulțime de oameni care se vânzoleau și încolăceau la trei metri înainte. Niciunul nu scotea un sunet și erau complet goi. Se părea că a nimerit în mijlocul jocurilor anuale de bătaie cu frișcă. Cel care o lovise era un băiat de vreo șase ani, cu capul lipsit de păr, care acum se învârtea în jurul ei și îi făcea cu degetele semnele de bun-venit-poftiți-la-masă. Refuzul era ilegal, așa că îl urmă.

Învățase limbajul interplanetar al semnelor încă din copilărie, dar era prima dată când intra în contact cu oameni care foloseau doar acest limbaj, fiind lipsiți de corzile vocale. Tocmai de aceea, ei erau cei care îmbogățeau vocabularul limbii cu noi expresii tot timpul, ajungând să folosească aproape 50.000 de cuvinte. Iar ea știa doar 2000.

Îl urmă pe Legos-c5, căci acesta era numele copilului, spre stuparnița din spatele bătăii cu frișcă, ocolind mulțimea de la distanță, dar tot ajunse în fața porții cu frișcă în păr și patinând nesigură, abia ținându-și echilibrul. Stuparnița avea mai multe etaje decât putea ea număra. Pereții, tavanul și podeaua erau din același material galben moale, însă destul de rezistent pentru a susține greutatea oamenilor și a mobilelor. Urcând panta ce ducea spre etajele superioare, putu observa fiecare cameră în voie, fiindcă nu aveau uși. Un pat în stânga, patru-cinci perne pe jos și un dulap cu bibliotecă era modelul obișnuit. Unele camere aveau o masă mare în mijloc, un cuptor și un frigider, altele semănau cu niște depozite, cu stive de borcane și cutii.

Ajunseră la etajul XX, camera IV. Înăuntru se aflau doi bărbați care frământau o cocă verde. Pe masă se mai aflau bucăți de cocă portocalie și roșie. O femeie stătea la fereastră și butona un aparat rotund, ca un tensiometru. Copilul fugi la ea și o îmbrățișă. Îi făcu mai multe semne, din care fata înțelesese doar străin, foame, ananas. Femeia se uită la ea și îi spuse, în limbajul semnelor:

– Bine ai venit. Numele meu este Darca-c5. Poți desface ananasul punându-l în vaponvingător.

Femeia se îndreptă spre un bufet din dreapta ei și deschise capacul unei cuve de sticlă, plină cu abur.

– Aburii transmit cojii să se desprindă, pentru ca noi să-i savurăm conținutul. Ai pe planeta de unde vii aparate care vorbesc pe limba fructelor, legumelor sau animalelor?

– Spre rușinea mea, nu. Sunt curioasă cum funcționează. E o invenție nouă, bănuiesc, nu apărea în manualele despre planeta voastră. Mă voi bucura dacă veți vrea să îmi oferiți câte un aparat din fiecare înainte să plec, pentru a le studia în liniște. Acum sunt contratimp. Am venit să vă aduc acest cadou și mă voi grăbi să plec. Planeta mea e la 10 xeni de aici, ceea ce înseamnă că cei pe care i-am lăsat în urmă vor fi cu 22 de ani mai bătrâni când mă voi întoarce, dacă voi pleca mâine dimineață. Numele meu este Alia, îmi pare bine de cunoștință.

– Dezavantajele de a fi cercetător. Și nouă ne pare bine de cunoștință. Vom face tot posibilul să terminăm ritualul înainte de răsărit, pentru a te putea lăsa să pleci.

Femeia luă ananasul din cuvă, îi dădu jos coaja, ca pe o haină și mușcă din el. Îi dădu și copilului să muște și apoi îl întinse fetei care se uita curioasă când la ei, când la bărbații care acum tăiau coca întinsă cu forme de plastic înstelate și o puneau în tăvi moi, din silicon.

Le întinse pachetul învelit în hârtie lucioasă și zise:

– Din partea Intendentului Suprem. Mai sunt încă 99 de pachete la doi kilometri de aici. Ar trebui să vă fie de ajuns pentru următorii cinci ani Capitulieni.

– Ultimul transfer a fost acum cinsprezece ani, răspunse femeia și o umbră îi trecu pe fața care mereu zâmbea. Acum își dădu seama că și copilul și bărbații zâmbeau de când intrase pe ușă, fără oprire.

– Vă transmitem scuzele noastre. Am urmărit exportul vostru și am observat o creștere exponențială în ultimii ani, așa că ne-am gândit că ați descoperit o sursă proprie. Abia anul trecut când exporturile s-au înjumătățit s-a dat alarma și am pregătit această misiune.

Femeia făcu niște semne băiatului pe care Alia nu le înțelese și acesta ieși din cameră.

– Vino aici, spuse Darca. Vezi bătaia de jos? Ce crezi că se întâmplă acolo de fapt?

– Bătăile cu frișcă au început pe Fari38C acum zece ani. Motivul este necunoscut. Se crede că sunt jocuri distractive și competitive pentru a crește pofta de frământat a populației.

– Nu este frișcă ce vezi, spuse femeia și îi puse Aliei mâna în păr. Când o retrase avea în palmă mai multe șuvițe. Stai liniștită. O să-ți dau o cremă pentru sânul tău și pentru picioare.

Abia atunci Alia observă cum pielea de pe sânul drept și de pe picioare se înroșise și se crăpase. Nu simțea totuși nicio durere. Palpitațiile reveniră și senzația de frig îi făcu oasele să se ciocnească, ca tuburile unui clopoțel de vânt. Bărbații puseseră toate tăvile în cuptorul imens de pe peretele din spatele mesei și ieșiră din cameră.

– Poftim, asta va trebui să îți vindece pielea de arsură, spuse Darca și îi mângâie sânul cu o cremă translucidă, cu miros pătrunzător de sulf. Ia tu de aici și pentru picioare.

Alia luă crema și se unse cu ea pe picioare. Imediat ce o întindea se întărea și devenea ca o pojghiță de gheață. Își aminti că farienii nu erau un popor violent, că nu dețineau arme și că rănirea intenționată a unui străin ar fi echivalat cu excluderea tuturor din Ecuație. De aceea nu avea arme, de aceea nu purta echipamente de comunicație. Trebuia ca ei să aibă încredere în ea. Dar ce era cu luptele astea? Se uita întrebătoare la Darca, neîntrăznind să facă semnele întrebării care îi stătea în gât ca un os de pește.

– Hai să-ți arăt ceva, spuse femeia și ieși din cameră.

Alia o urmă pășind cu atenție. Observă că pielea nu-i mai era roșie și crăpăturile se închideau. Ar trebui să ia și o cremă când va pleca, pentru a o studia. Intră într-o cameră ca o magazie. Rafturi din același material ca pereții susțineau cutii de plastic albe de toate mărimile, așezate unele peste celelalte. Darca luă o cutie și o deschise. O aromă de brad, levănțică și portocale ieși din cutie și o făcu pe Alia să se relaxeze. Îi amintea de copilăria în care tutorii ei îi aduceau de fiecare dată biscuiți farieni, iar ea fugea cu ei lângă lacul de la marginea orașului unde îi savura fericită.

– Pot să gust? întrebă și luă un biscuite verde, cu o steluță albă dintr-o pastă lipicioasă care mirosea a caramele.

Femeia se uita la ea cu același zâmbet pe față. Alia mușcă și se înfioră. Gustul de cauciuc ars și gaze de eșapament îi inundă gura și o arsură îi coborî pe gât până în stomac.

Buzunarul

Written By: Gia Codrescu - May• 19•15

David Mozmut nu suporta să fie întrebat cât e ceasul. Nu-i plăceau nici filmele de acțiune, înghețata pe băț, cluburile-barurile-discotecile și rețelele de socializare. Îi plăceau în schimb perdelele, șoșonii groși de lână, croșetați de bunica lui, semințele de floarea soarelui coapte de el și Vivaldi. În fiecare dimineață trebuia să treacă prin aceeași tortură Mengeliană. Pentru el, mersul cu metroul echivala cu o operație pe cord deschis fără anestezic.

Se trezea la șase, până la șapte făcea duș, mânca pe fugă un sendviș, din picioare, se îmbrăca cu hainele potrivite cu o seară înainte, mereu negre, maro sau gri, își pieptăna părul într-o parte și își punea privirea absentă ca pe o pereche de ochelari. Încă din copilărie observase că dacă se uită în gol, dacă nu face contact vizual cu nimeni și fața lui nu afișează nicio expresie, cei din jur au tendința să îl ignore, ca și când nu ar fi acolo.

Așa mergea și în dimineața asta către birou, unde îl aștepta probabil un imens teanc de manuscrise pe care să le citească, evalueze, sorteze și corecteze. Purta un costum de vară crem cu dungi maro, un parfum discret, dar înecăcios de mosc și lemn dulce, privirea absentă. Se lipise de o bară în metrou, mulțimea îl înghesuia, aproape îl strivea, el luase bara în brațe și număra în gând din doi în doi, din patru în patru, simțea cum pulpa unei femei se împingea în a lui și probabil îi simțea conturul portofelului și a telefonului mobil, simțea o mână caldă încercând să prindă bara pe care se încolăcise el, însă nu se putea desprinde, ca de o liană căreia dacă îi dă drumul cade în gol și atunci chiar în momentul în care ochise un loc liber spre care s-ar fi putut strecura, o voce pițigăiată din spatele lui îl întreabă: “Coborâți la prima?”.

Cu ochii cât gutuile, rugători, David se întoarse pe vârfuri, acum doar un picior îi atingea pardoseala, celălalt fusese prins între un bărbat musculos, în maieu și o roșcată palidă-pistruiată. “Da”, ar fi vrut să strige. “Cobor și nu mă mai urc niciodată. Ce dacă trebuie să traversez orașul din Crângași în Berceni? Voi merge pe jos și va dura probabil două ore, dar nu voi mai trece prin Furcile caudine, Sodoma și Gomora, Auschitz și Gulag la un loc.”

Și chiar în acel moment, o idee prinse a se înfiripa la baza coloanei lui, ca o iederă, se făcea că îi cresc picioarele mai lungi, puternice, labele se lungesc și ele, pulpele sunt acum imense, pot să-l arunce în sus doi metri cel puțin, iedera dădea frunze, se urca în sus cu gheruțele ei botanice până la creier, îl năpădea, mâinile îi rămăseseră mici, comparativ cu picioarele, cât să le folosească pentru a duce la gură un senviș, simți o mâncărime la mijloc, de acolo de unde încolțise ideea și o coadă groasă îi crescu până la pământ, se putea sprijini în ea și ridica picioarele dintr-o mișcare dacă vroia, o tăietură îl surprinse pe burtă, ca un seppuku și un buzunar încăpător în care să-și pună portofelul, telefonul și ceasul de la mână apăru ca din senin. Nimeni nu l-ar mai întreba cât e ceasul, nimeni nu ar putea bănui ce are el în buzunarul lui propriu-personal.

În timp ce urca pe scările rulante spre suprafață, nici nu mai știa cum ajunsese acolo, avea un zâmbet larg pe față, ca și când tocmai înfulecase o plăcintă cu mere-și-scorțișoară-pudrată-cu-zahăr făcută de mama lui care îl părăsise când avea cinci ani, ieși la aer, se lăsă mângâiat de soare, același soare ca în Noua Guinee, se vedea țopăind câte patru, cinci poate chiar nouă metri deodată spre birou, ar fi ajuns în mai puțin de o oră dacă o tăia prin parcul Tineretului, când un tânăr cu pantaloni strânți, tricou roz decoltat, căciulă, barbă și ochelari de vedere cu rame negre se puse în fața lui și-i spuse “Bună ziua, pot să vă fac o fotografie?”, avea la gât atârnat un aparat de plastic, galben cu roșu, ar fi trebuit să-l vadă mai repede, să-și șteargă de pe față zâmbetul sunt-un-cangur-și-fac-ce-vreau, dar nu a fost pe fază, tipul a crezut că e de acord și tzac!, i-a făcut o fotografie, îngrozitor, acum a plecat și ce ura David Mozmut cel mai mult pe lume era să i se facă fotografii.

Negru în fața ochilor a văzut, norii s-au adunat pe cerul Australiei, o ploaie torențială a început și el a luat-o la fugă spre băiatul cu tricou roz, dar acesta nu se mai vedea, s-a pierdut în mulțime, chiar dacă putea să sară câte opt, câte zece metri acum nu-l putea ajunge din urmă fiindcă nu știa unde e, încălțările de la Kangoo-jumps te ajută, dar până la un punct, trebuia să fie vigilent, să nu se lase purtat de moment, fascinat de barba care părea moale, perfect decupată, de decolteul tricoului roz, care dezvelea un piept epilat, care mirosea a vanilie. Dar lui nu-i plăcea înghețata de când Radu, colegul lui dintr-a șasea lingea una, era pe jumătatea din stânga de vanilie, pe jumătatea din dreapta de ciocolată, iar el, David, saliva după jumătatea din stânga, i-a fost teamă să-l întrebe pe Radu dacă îi dă și lui să guste, dacă îl refuza? și atunci s-a făcut că trece pe lângă el, dar s-a oprit brusc și a mușcat din înghețată, înghețata bineînțeles că a căzut pe jos, Radu a început să plângă, dar David o luase la fugă deja, limba îi dansa fericită în gură, dar inima i se strânse ca un ghem de ciorapi.

Clinica Zetta, operații estetice, tehnologie medical avansată, ofertă promoțională luna asta, orice operație are discount 20%, e deja ora zece, a întârziat cu o oră, dar șeful nu intră niciodată la el în birou, știe că își face treaba, are toată libertatea de a se duce în timpul programului la dentist, la doctor, chiar la un chirurg plastician.

“Bună ziua, din ce știu se poate lua piele, de pe fund să zicem, să o punem în altă parte, unde ar fi nevoie”, spuse David doctorului care l-a primit imediat fiindcă nu avea un program așa de încurat. “Sigur, domnule, orice vă puteți închipui noi facem, orice vă doriți, orice ați visat, confidențialitatea este maximă la noi și știți, aici este Laboratorul frumuseții tale, avem specialiști cu premii internaționale, chiar ieri seară m-am întors de la Geneva unde…”, îi răspunse doctorul cu voce egală, ca un nord-corean în fața membrilor de partid. “Aș vrea un buzunar, aici pe burtă.”. “Mă scuzați?”. “Un buzunar ca de… cangur, puteți?”. “Să ne gândim, nu cred că se poate din piele, poate din silicon, ar costa în jur de 2000 de euro, recuperare două-trei luni dacă totul merge bine, e o alegere specială, dar suntem obișnuiți aici cu tot felul de cereri, mai mult sau mai puțin speciale, nu întrebăm niciodată de ce, nu-i așa, ne facem treaba de artiști, de sculptori ai trupului uman, de creatori, vă mulțumim pentru încredere, poftiți în sala de operații, veți simți o mică înțepătură, acum o să adormiți, încet, somn ușor, vise plăcute.”.

David Mozmut își puse încălțările de Kangoo-jumps, o pereche de pantaloni strâmți negri și un tricou nou-nouț, care mirosea a plastilină, de culoarea zmeurii. Nu avea nimic în buzunare și nu avea geantă, nici ceas la mână, toate obiectele lui personale se acomodaseră în noul lui buzunar secret, care îl făcea să pară că are puțină burtă de bere, dar nu-l deranja, țopăia fericit pe aleea principală a parcului Tineretului, în mână avea o înghețată la cornet cu vanilie, copiii se uitau mirați la el, dar ei erau obișnuiți cu miracolele, vedeau ceva nou-ne-mai-pomenit în fiecare zi, adulții se uitau strâmb și încruntat, cu o mână pe telefon, să sune la poliție, dar îi dezarma zâmbetul larg al lui David care se gândea la frații lui din Tasmania cum pasc liniștiți la ora asta când un tânăr cu pantaloni-strâmți-tricou-decoltat-barbă-ochelari zice “Hei, hei!”, aleargă spre el și i se pune în față. Mâinile lui David se strânseră la piept, parcă se făcuseră mai mici, ochii îi erau iar ca gutuile și a vrut să se sprijine pe coadă, să se elibereze, dar bineînțeles că a căzut buntf! fiindcă nu-i așa, coada era imaginară. Tânărul a început să râdă, dar nu cu răutate, l-a ajutat să se ridice, a scos un șervețel și l-a șters pe piept, pe tricou de înghețată, i-a arătat pancarta pe care scria “Free hugs”, a deschis larg brațele și i-a zis: “Toți avem nevoie de o strângere în brațe, hai!”.

Pe atunci

Written By: Gia Codrescu - Feb• 23•15

Pe atunci ascultau filmele, nu se uitau la ele. Apăsau play și după generic, când își spuneau că de data asta îl vor vedea pe tot, rezistau doar câteva replici până să se mângâie, să se sărute și să-și mute privirea de pe actori pe bretelele ce trebuiau date jos, curelele ce trebuiau deschise și buzele ce trebuiau nimerite cu gura. Actorii își făceau în continuare numărul, puțin dezamăgiți de lipsa audienței, ca niște trecători care nu îți merită atenția atunci când ai în față o porție de spaghete cu creveți.

Pe atunci făceau economie la apă. Împărțeau același duș, aceeași baie caldă și relaxantă, aceeași chiuvetă când se spălau pe dinți, chiar același veceu, câteodată. Le plăcea când făceau duș să simtă apa pe corp cum se prelinge într-o îmbrățișare caldă, își foloseau trupurile pe post de burete de baie și se săpuneau reciproc cu conștiinciozitate. Băile lungi erau un scop în sine, stăteau la muiat până se răcea apa, discutând sau jucându-se șah pe telefon, sărutându-se sub apă sau ațipind.

Pe atunci nu foloseau furculiță, lingură sau cuțit. Mâncau pe fugă, din picioare, sarmale neîncălzite, cartofi fierți fără sare, murături scoase cu mâna din borcan, orice prindeau, cât să-și potolească foamea și să se poată întoarce în pat. Mâinile erau pentru dezmierdări, nu pentru dus mîncarea la gură, iar limba pentru jucat cu limba celuilalt, nu pentru mestecat. Nu aveau nevoie de dulciuri pentru a se gusta, pielea lor le era de ajuns, avea cea mai plăcută aromă.

Pe atunci nu făceau niciodată patul, nu ieșeau din casă cu plăcere, nu dormeau mult. Preferau să stea îmbrățișați, să vorbească, să se miroasă și să se întrepătrundă.

Pe atunci nu deschideau ușa colindătorilor, nu răspundeau la telefon și când citeau, citeau cu voce tare, să afle amândoi aceleași lucruri în același timp. Se băteau cu perne și dansau, se luptau și stăteau îmbrățișați ascultându-și respirația.

Acum e la fel, doar că fiecare face aceleași lucruri cu altcineva.

 

Matrioșka

Written By: Gia Codrescu - Feb• 06•15

Iubitule, aș lua o forfecuță și te-aș decupa pe margine, ți-aș trage pielea și m-aș înveli în ea,

m-aș duce să mă plimb așa pe Calea Victoriei, goală pe dedesubt, cu sânge cald șiroindu-mi pe coapse și întărindu-se tandru, ca într-o îmbrățișare.

Iubitule, ți-aș smulge părul cu penseta și mi-aș face mustăți. Ca să râdem. Ți-aș scoate ochii și i-aș roti în palme, ca pe niște bile zen, să mă liniștesc și să-mi găsesc echilibrul.

Când mi-ar fi foame, te-aș săruta cu poftă și ți-aș mușca limba, are gust de migdale. Aș mesteca o vreme, să-i simt bine aroma și aș înghiți cu lăcomie. Dragostea chiar trece prin stomac.

Când mi-ar fi sete, e simplu. Aș bea sperma ta cu coniac și o dulce beție m-ar cuprinde. Din cele care te fac să iubești mai mult.

Iubitule, aș vrea să-ți simt inima pulsându-mi în palme, ca un animăluț speriat, un pui orb și umed de liliac, care s-ar lovi de pereți dacă nu ar avea GPS-ul creierului tău.

Apropo, ți-aș fierbe creierul și l-aș întinde pe pâine prăjită. Milioane de neuroni, axoni și dendrite, amintiri și teorii subtile, definiții și ani, conținut de pe Wikipedia și dorințe ascunse mi-ar rămâne între dinți sau mi-ar intra în sânge, sintetizate în proteine, grăsimi și carbohidrați.

Iubitule, aș vrea să mă tai pe jumate, să mă scobesc pe dinăuntru și să te primesc în mine, apoi să mă închid ca o Matrioșkă îndrăgostită.

Poate atunci nu mi-ar mai fi așa de dor de tine.

 

 

 

O povestire bună

Written By: Gia Codrescu - Jan• 26•15

O povestire bună e în primul rând scurtă.

O pagină jumate-două sunt de ajuns pentru câteva lucruri esențiale:

Să vezi un film, să împărtășești trei experiențe și un citat care-ți ia răsuflarea.

O povestire bună are mai mult lucruri nespuse, decât spuse.

Substrat, subtext și printre rânduri, îți hrănesc pielea mai ceva ca săpunul cu o pătrime cremă hidratantă.

Show, don’t tell e sloganul nostru. La fel ca și live and let live.

O povestire bună are un început fain și un sfârșit tragic.

Te primește în ea cu inima deschisă și te aruncă înapoi cu durere de dinți.

O povestire bună evită clișeele ca prostituatele polițiștii, le scuipă în față,

Le împinge pe scări, le dă foc în timp ce ascultă Island Blues și râde drăcesc.

Orice povestire are un conflict sau e o aventură, o călătorie care te schimbă sau care schimbă lumea în care trăiești.

Povestitorul e rece, obiectiv, nu filosofează, nu scrie poezii și nici superlative. El doar relatează ce vede. Și ce vede îți glazurează sufletul cu caramel sau smoală cu parfum de decembrie.

Într-o povestire bună fiecare obiect înseamnă ceva, fiecare personaj vrea ceva și fiecare propoziție curge din cealaltă.

Viața noastră nu e un roman, e o carte de povestiri cu zeci de foi albe.