Gia Codrescu

despre comunicare, cunoastere, curaj

Buzunarul

Written By: Gia Codrescu - May• 19•15

David Mozmut nu suporta să fie întrebat cât e ceasul. Nu-i plăceau nici filmele de acțiune, înghețata pe băț, cluburile-barurile-discotecile și rețelele de socializare. Îi plăceau în schimb perdelele, șoșonii groși de lână, croșetați de bunica lui, semințele de floarea soarelui coapte de el și Vivaldi. În fiecare dimineață trebuia să treacă prin aceeași tortură Mengeliană. Pentru el, mersul cu metroul echivala cu o operație pe cord deschis fără anestezic.

Se trezea la șase, până la șapte făcea duș, mânca pe fugă un sendviș, din picioare, se îmbrăca cu hainele potrivite cu o seară înainte, mereu negre, maro sau gri, își pieptăna părul într-o parte și își punea privirea absentă ca pe o pereche de ochelari. Încă din copilărie observase că dacă se uită în gol, dacă nu face contact vizual cu nimeni și fața lui nu afișează nicio expresie, cei din jur au tendința să îl ignore, ca și când nu ar fi acolo.

Așa mergea și în dimineața asta către birou, unde îl aștepta probabil un imens teanc de manuscrise pe care să le citească, evalueze, sorteze și corecteze. Purta un costum de vară crem cu dungi maro, un parfum discret, dar înecăcios de mosc și lemn dulce, privirea absentă. Se lipise de o bară în metrou, mulțimea îl înghesuia, aproape îl strivea, el luase bara în brațe și număra în gând din doi în doi, din patru în patru, simțea cum pulpa unei femei se împingea în a lui și probabil îi simțea conturul portofelului și a telefonului mobil, simțea o mână caldă încercând să prindă bara pe care se încolăcise el, însă nu se putea desprinde, ca de o liană căreia dacă îi dă drumul cade în gol și atunci chiar în momentul în care ochise un loc liber spre care s-ar fi putut strecura, o voce pițigăiată din spatele lui îl întreabă: “Coborâți la prima?”.

Cu ochii cât gutuile, rugători, David se întoarse pe vârfuri, acum doar un picior îi atingea pardoseala, celălalt fusese prins între un bărbat musculos, în maieu și o roșcată palidă-pistruiată. “Da”, ar fi vrut să strige. “Cobor și nu mă mai urc niciodată. Ce dacă trebuie să traversez orașul din Crângași în Berceni? Voi merge pe jos și va dura probabil două ore, dar nu voi mai trece prin Furcile caudine, Sodoma și Gomora, Auschitz și Gulag la un loc.”

Și chiar în acel moment, o idee prinse a se înfiripa la baza coloanei lui, ca o iederă, se făcea că îi cresc picioarele mai lungi, puternice, labele se lungesc și ele, pulpele sunt acum imense, pot să-l arunce în sus doi metri cel puțin, iedera dădea frunze, se urca în sus cu gheruțele ei botanice până la creier, îl năpădea, mâinile îi rămăseseră mici, comparativ cu picioarele, cât să le folosească pentru a duce la gură un senviș, simți o mâncărime la mijloc, de acolo de unde încolțise ideea și o coadă groasă îi crescu până la pământ, se putea sprijini în ea și ridica picioarele dintr-o mișcare dacă vroia, o tăietură îl surprinse pe burtă, ca un seppuku și un buzunar încăpător în care să-și pună portofelul, telefonul și ceasul de la mână apăru ca din senin. Nimeni nu l-ar mai întreba cât e ceasul, nimeni nu ar putea bănui ce are el în buzunarul lui propriu-personal.

În timp ce urca pe scările rulante spre suprafață, nici nu mai știa cum ajunsese acolo, avea un zâmbet larg pe față, ca și când tocmai înfulecase o plăcintă cu mere-și-scorțișoară-pudrată-cu-zahăr făcută de mama lui care îl părăsise când avea cinci ani, ieși la aer, se lăsă mângâiat de soare, același soare ca în Noua Guinee, se vedea țopăind câte patru, cinci poate chiar nouă metri deodată spre birou, ar fi ajuns în mai puțin de o oră dacă o tăia prin parcul Tineretului, când un tânăr cu pantaloni strânți, tricou roz decoltat, căciulă, barbă și ochelari de vedere cu rame negre se puse în fața lui și-i spuse “Bună ziua, pot să vă fac o fotografie?”, avea la gât atârnat un aparat de plastic, galben cu roșu, ar fi trebuit să-l vadă mai repede, să-și șteargă de pe față zâmbetul sunt-un-cangur-și-fac-ce-vreau, dar nu a fost pe fază, tipul a crezut că e de acord și tzac!, i-a făcut o fotografie, îngrozitor, acum a plecat și ce ura David Mozmut cel mai mult pe lume era să i se facă fotografii.

Negru în fața ochilor a văzut, norii s-au adunat pe cerul Australiei, o ploaie torențială a început și el a luat-o la fugă spre băiatul cu tricou roz, dar acesta nu se mai vedea, s-a pierdut în mulțime, chiar dacă putea să sară câte opt, câte zece metri acum nu-l putea ajunge din urmă fiindcă nu știa unde e, încălțările de la Kangoo-jumps te ajută, dar până la un punct, trebuia să fie vigilent, să nu se lase purtat de moment, fascinat de barba care părea moale, perfect decupată, de decolteul tricoului roz, care dezvelea un piept epilat, care mirosea a vanilie. Dar lui nu-i plăcea înghețata de când Radu, colegul lui dintr-a șasea lingea una, era pe jumătatea din stânga de vanilie, pe jumătatea din dreapta de ciocolată, iar el, David, saliva după jumătatea din stânga, i-a fost teamă să-l întrebe pe Radu dacă îi dă și lui să guste, dacă îl refuza? și atunci s-a făcut că trece pe lângă el, dar s-a oprit brusc și a mușcat din înghețată, înghețata bineînțeles că a căzut pe jos, Radu a început să plângă, dar David o luase la fugă deja, limba îi dansa fericită în gură, dar inima i se strânse ca un ghem de ciorapi.

Clinica Zetta, operații estetice, tehnologie medical avansată, ofertă promoțională luna asta, orice operație are discount 20%, e deja ora zece, a întârziat cu o oră, dar șeful nu intră niciodată la el în birou, știe că își face treaba, are toată libertatea de a se duce în timpul programului la dentist, la doctor, chiar la un chirurg plastician.

“Bună ziua, din ce știu se poate lua piele, de pe fund să zicem, să o punem în altă parte, unde ar fi nevoie”, spuse David doctorului care l-a primit imediat fiindcă nu avea un program așa de încurat. “Sigur, domnule, orice vă puteți închipui noi facem, orice vă doriți, orice ați visat, confidențialitatea este maximă la noi și știți, aici este Laboratorul frumuseții tale, avem specialiști cu premii internaționale, chiar ieri seară m-am întors de la Geneva unde…”, îi răspunse doctorul cu voce egală, ca un nord-corean în fața membrilor de partid. “Aș vrea un buzunar, aici pe burtă.”. “Mă scuzați?”. “Un buzunar ca de… cangur, puteți?”. “Să ne gândim, nu cred că se poate din piele, poate din silicon, ar costa în jur de 2000 de euro, recuperare două-trei luni dacă totul merge bine, e o alegere specială, dar suntem obișnuiți aici cu tot felul de cereri, mai mult sau mai puțin speciale, nu întrebăm niciodată de ce, nu-i așa, ne facem treaba de artiști, de sculptori ai trupului uman, de creatori, vă mulțumim pentru încredere, poftiți în sala de operații, veți simți o mică înțepătură, acum o să adormiți, încet, somn ușor, vise plăcute.”.

David Mozmut își puse încălțările de Kangoo-jumps, o pereche de pantaloni strâmți negri și un tricou nou-nouț, care mirosea a plastilină, de culoarea zmeurii. Nu avea nimic în buzunare și nu avea geantă, nici ceas la mână, toate obiectele lui personale se acomodaseră în noul lui buzunar secret, care îl făcea să pară că are puțină burtă de bere, dar nu-l deranja, țopăia fericit pe aleea principală a parcului Tineretului, în mână avea o înghețată la cornet cu vanilie, copiii se uitau mirați la el, dar ei erau obișnuiți cu miracolele, vedeau ceva nou-ne-mai-pomenit în fiecare zi, adulții se uitau strâmb și încruntat, cu o mână pe telefon, să sune la poliție, dar îi dezarma zâmbetul larg al lui David care se gândea la frații lui din Tasmania cum pasc liniștiți la ora asta când un tânăr cu pantaloni-strâmți-tricou-decoltat-barbă-ochelari zice “Hei, hei!”, aleargă spre el și i se pune în față. Mâinile lui David se strânseră la piept, parcă se făcuseră mai mici, ochii îi erau iar ca gutuile și a vrut să se sprijine pe coadă, să se elibereze, dar bineînțeles că a căzut buntf! fiindcă nu-i așa, coada era imaginară. Tânărul a început să râdă, dar nu cu răutate, l-a ajutat să se ridice, a scos un șervețel și l-a șters pe piept, pe tricou de înghețată, i-a arătat pancarta pe care scria “Free hugs”, a deschis larg brațele și i-a zis: “Toți avem nevoie de o strângere în brațe, hai!”.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.