Gia Codrescu

despre comunicare, cunoastere, curaj

Îndoite la colțuri

Written By: Gia Codrescu - Oct• 15•19

La mormântul relației noastre, din Cimitirul Relațiilor Pierdute, am găsit un jurnal. Avea coperți de piele, legate strâns cu o fâșie de piele mai groasă și la mijloc un pix. Cele două felinare aveau fiecare câte o lumânare aprinsă și în sticla de Borsec tăiată pe jumătate se ofilea încet un buchet mare de crini. M-am așezat pe bancă și l-am deschis. Scrisul tău mărunt și nedescifrabil, pentru un ochi neformat, se întindea pe pagini ca rufele la uscat, atunci când le agățam împreună.

“Te urăsc din tot sufletul”, începeai tu să zici. “Am avut încredere în tine și m-ai dezamăgit”. “Un lucru te-am rugat și eu…”. “N-ai fost în stare”. Cuvintele începuseră să se amestece în capul meu ca într-un cocktail cu tequila, triple-sec și zeamă de lime.

“Mai știi când… ei bine NU! Nu am vrut și tu știai asta și tot insistai și-mi venea să…. dar NU, m-am abținut și atunci tu te purtai de parcă…”

Și tot așa 30 de pagini, până am ajuns la pix. De ce mi l-a lăsat? Să-i răspund? Să continui și eu cu acuze, să spun ce am pe suflet?

Fără să mă gândesc, m-am întors la prima pagină, am îndoit un colț și am scris: “dar mai știi când am alergat prin ploaie?”

Pe a doua: “dar mai știi când am dansat pe stradă, în Lisabona, lângă toneta cu pasteis de nata?”

Și tot așa: “dar mai știi când ne-am jucat în VR?”… “dar mai știi când am gătit sushi?”… “dar mai știi când am luat primul tren care pleca din gară?”… “dar mai știi când era să uiți că aveam nevoie de pașapoarte?”… “dar mai știi când ai găsit peretele de deasupra patului plin de fotografii?”… “dar mai știi când am fost la restaurantul lui Jamie?”… “dar mai știi când îți făceam micul dejul în fiecare dimineață?”… “dar mai știi când ne jucam pe calculator?”… “dar mai știi când făceam jocuri și râdeam împreună?”… “dar mai știi când ne spuneam Te iubesc?”

Am completat așa pe 15 dintre cele 30 de pagini scrise și am lăsat pixul la mijloc, unde-l găsisem, după ce am îndoit frumos toate colțurile. Am legat jurnalul la loc, cu fâșiile de piele, l-am pus unde-l găsisem, între cele două felinare, am schimbat apa la crini și am mai aruncat o privire spre piatra noastră funerară, pe care scria simplu: Noi doi, Iubire. aprilie 2006 – septembrie 2019, și am plecat.

Auto-vrăjeli

Written By: Gia Codrescu - Oct• 15•19

Dimineața la cafea îmi spun că totul e bine

Că suntem pe Pământ cu un scop, totul are sens și nu ne învârtim aiurea prin spațiu

Că banii pe care-i plătim la stat se duc unde trebuie și Catedrala n-a fost făcută cu bani ilegali

Că mă voi simți mereu tânără, chiar dacă corpul îmi va îmbătrâni și voi avea o moarte rapidă.

La prânz mănânc o salată și-mi spun că încălzirea globală e doar un mit, nu voi prinde efectele ei în timpul vieții mele și nici copiii noștri nu le vor prinde. Și nici copiii copiilor lor.

Pe la 4 mai beau o cafea și ronțăi un sendviș, îmi spun că sunt frumoasă, deșteaptă, capabilă și orice e posibil, iar seara, în timpul unui lapte cald cu pricomigdale, că toți mă iubesc și sunt cu adevărat specială.

Îmi mai zic după ce mă spăl pe dinți că ce-i al meu e pus de-o parte și că cine se trezește de dimineață departe ajunge, așa că-mi pun alarma la 6.

Dimineața o iau de la capăt. Dacă mai știți adevăruri care mă pot ajuta să mai trec de o zi să-mi ziceți.

Leoaica pierdută

Written By: Gia Codrescu - Oct• 15•19

Stăteam cu picioarele pe masă zilele trecute, mâncam chipsuri și mă uitam la iUmor, când aud la ușă niște zgârieturi

Pun pauză, merg să văd văd ce se întâmplă, dar pe vizor văd doar un fund galben și o coadă. Să fie vecina de la 3 cu cockerul ei spaniol?

Deschid ușa și o leoaică superbă îmi aruncă o privire plictisită, îmi împinge picioarele cu capul, iar ele se dau instinctiv la o parte, fiindcă dintre fight or flight aleseseră freeze.

Se uită în stânga, în dreapta și alege să meargă spre dormitor, unde cu o ușoară săritură elegantă se urcă în pat și se culcă. După câteva minute se aude deja un sforăit. Eu sunt în continuare în hol, cu ușa deschisă, mai ceva ca o înghețată pe băț. Mă uit și eu în stânga și în dreapta pe scară, nu văd nimic, așa că îmi propun să intru în casă și să închid ușa de la intrare.

Crystal Vet, Mobile Vet, Speed Vet, Marco Vet, Cherry Vet, Prima Vet… O mulțime de opțiuni pentru ambulanțele de animale. Dar dacă a scăpat de la Zoo și o vor închide la loc? Și dacă o las să stea la mine și nu mă mănâncă cum va putea ieși vreodată afară? Și unde?

Stăteam în bucătărie, cu ușa închisă și baricadată de masă, sorbind excesiv dintr-un ceai de pelin. Noroc că aveam telefonul la mine, fiindcă îl lăsasem în bucătărie, dar laptopul rămăsese deschis pe birou, lângă ea.

Am tot vrut să sun pe cineva, dar m-am lăsat. Îmi imaginam deja ce vor zice și toate răspunsurile ar fi început cu “Aoleu!”, așa că am tot deschis și închis telefonul, până l-am aruncat cât colo pe blat. Mi-am făcut un sendviș cu unt, brânză, ulei de măsline și o felie de roșie, am înghițit niște struguri fără sâmburi, tot timpul cu urechile ciulite, să aud orice mișcare.

Dar n-am auzit nimic mai mult de o oră și cum trebuia să merg până la baie, am dat masa la o parte, am deschis ușa încet și m-am strecurat pe hol. În pat am văzut-o cum dormea în continuare, lungă cât tot patul și lată cât jumătate, sforăind ușor.

Noroc că baia are cheie la ușă, că n-aș fi avut cu ce să o baricadez. Cel mai rapid pipi din viața mea și nici n-am tras apa, ca să n-o trezesc și am dat drumul doar unui firicel de apă când mi-a venit un gând: ar fi util să-i dau să mănânce, dacă vreau să scap cu viață! Ce mănâncă leii, mă întrebam, ștergându-mă cu prosopul. Oare salamul îi place? Carne sigur, dar n-am decât niște mezeluri. Lapte ar mânca? Doar e pisică. Mai am și două conserve de ton.

M-am strecurat înapoi în bucătărie și am pus pe o tavă toate astea: salam, mușchi file, pastramă țărănească, tonul din conserve și un bol plin cu lapte. L-am dus pe vârfuri în dormitor și l-am așezat ușor pe jos, lângă pat. Apoi am ieșit în fugă, am lăsat ușa între-deschisă și m-am ascuns în sufragerie, unde am închis ușa cu cheia, pe care nu o mai folosisem niciodată până atunci. Am tot așteptat cu urechile ciulite, dar nu s-a auzit nimic, așa că la un moment dat am adormit. M-au trezit a doua zi dimineață niște zgârieturi care veneau din baie, care la un moment dat s-au oprit și s-a așternut iarăși liniștea aia care mă sugruma. Am deschis ușa încet și am văzut leoaica dormind în aceeași poziție pe pat, doar că tava era goală, laptele lipsea și din baie venea un miros înțepător. M-am dus să verific și am văzut că folosise cada ca litieră, așa că am dat drumul la duș și am curățat-o, uitând ușa la baie deschisă. Dar nu s-a întâmplat nimic. Leoaica încă dormea liniștită. M-am gândit să merg până jos să mai cumpăr mâncare, dar toate hainele mele erau în dormitor, așa că am ieșit în hainele de casă. Am cumpărat: piept de pui la rotisor, pulpe, aripioare, tot la rotisor. Nu voiam să-i dau carne crudă, să nu i se pară că și eu miros la fel. Cârnați, 2 kg și câteva fâșii de șorici, pentru mine. 4 sticle de 2 litri de lapte și 1 kg de mâncare de pisici boabe. Le-am încărcat pe toate în mașină și m-am întors. “Pisica” încă dormea, de data asta invers în pat. I-am mai pregătit o tavă, mi-am sustras și laptopul și m-am așezat confortabil în sufragerie. Mă simțeam deja mai în siguranță, alături de ea. Noroc că era duminică și mai aveam ceva timp liber la dispoziție, să ne cunoaștem. Pe seară s-a întâmplat și minunea. A intrat în cameră, mi-a aruncat aceeași privire plictisită de la prima întâlnire, deși acum mi se părea mai degrabă tristă și a sărit lângă mine în pat. Moment în care am transpirat instant și degetele mi-au înțepenit deasupra tastei Space, în timp ce Black mirror încă mergea, pe Mute. Pare blândă, m-am auto convins, în timp ce ea punea o labă și capul pe mâna mea stângă. Acea zi a fost prima în care mi-a amorțit mâna stângă sub greutatea ei. Au mai urmat apoi multe zile în care am dormit împreună seara, după ce mă întorceam de la serviciu. Mă gândeam la un moment dat dacă nu cumva trebuie să o trec și la întreținere. După aproape o lună mi-era milă de ea. Aș fi vrut să o scot pe afară, pe un câmp, să alerge, dar nu știam cum. Poate va vrea să se vadă și ea cu alți lei și leoaice la un moment dat. Deși părea că în continuare vrea să doarmă, parcă în privirea ei se schimbase ceva și se uita la mine cu mai multă claritate.

Au mai trecut două luni până să-mi fac curaj să o scot afară. La 4 dimineața, după ce adusesem mașina fix în fața scării, am coborât pe jos, că nu avea loc în lift, după ce închisesem lumina în bloc. Am urcat repede în mașină, din fericire m-a ascultat și am condus spre Bolintin, unde știam eu un câmp. A alergat de colo-colo până la 6, când s-a luminat, aproape fericită. La întoarcere nu mă gândisem, așa că am condus mai departe spre o pădure din apropiere și am rămas acolo până s-a înnoptat din nou. Noroc că aveam la mine două sticle de apă și nișe covrigei, pe care i-am împărțit. Atunci a fost și prima oară când a tors. Cam așa:

Ne-am întors în noaptea aia acasă și simțeam în mine o fericire pe care nu o mai simțisem demult, de când alergam pe afară cu copiii de la bloc. Aventura noastră a mai durat așa cam două luni. În timpul săptămânii dormeam împreună și în weekend mergeam la pădure. Într-o sâmbătă dimineață, eram la bucătărie, pregăteam o supă de pui și am auzit zgârieturi la ușă. Era leoaica în hol și se uita la ușa de la intrare. M-a zgâriat pe inimă gândul că vrea să plece, dar i-am deschis. S-a uitat la mine cu ochii mari și limpezi, s-a frecat pe picioarele mele și a plecat.

De atunci beau un pahar de lapte în fiecare dimineață.

Pariul

Written By: Gia Codrescu - Sep• 24•19

Din plictiseală am început să navighez pe net

Am făcut un pariu

Cu pisica vecinei

Care dintre noi ajunge mai departe

Eu sărind din link în link

Sau ea pe sub pielea stăpânei

Am început simplu, cu “Cine sunt Solomonarii

Am sărit pe Tărâmul celălalt și m-am oprit, crezând că am câștigat

Dar Feline torcea pe telefonul Claudiei, vecina mea

Iar ea o mângâia de parcă nu s-ar mai fi gândit să-și verifice notificările.

A trebuit să admit că a ajuns mai departe ca mine

Și că va trebui să inventez o altă provocare

Pentru a-mi alunga plictiseala

Și gândul

La tine.

Astăzi

Written By: Gia Codrescu - Jul• 03•19

Astăzi mi s-au împlinit toate dorințele.

Speranța, plantată de curând, a dat deja roade.

Un ananas, un kiwi, un mango potrivit de copt și un buchet de pătrunjel.

Atâta tot.

Nu-i nicio dramă. Nici un conflict.

Uneori, finalurile fericite există.

Chiar și pentru

antagoniști.

Ziua ta

Written By: Gia Codrescu - Jul• 01•19

În fiecare zi inima mea
Sărbătorește ziua ta
Se trezește de dimineață
Se spală pe față
Îți pune șorțulețul
Dă cu făină făcălețul
Și pregătește bucurii:
…Torturi ciocolatii
…Bomboane rozalii
…Baloane aurii
Dar tu nu vii.
Nu-i nimic
Mai e și mâine
O zi.

Căutări

Written By: Gia Codrescu - May• 29•19

Telefonul meu cred că s-a stricat

(Trebuie să găsesc un service GSM

Am văzut că e unul chiar lângă mine)

Nu mai primește

Apeluri de la tine.

 

Și strada din dreapta blocului meu e extrem de aglomerată

Mereu sunt mașini ce ocupă TOATE locurile de parcare

Mașina ta pur și simplu nu mai are loc, se pare.

 

Cred că am probleme și cu auzul

Să merg la un control

La un otorinolaringolog

Nu mai aud cheia în ușă, pașii tăi pe hol, pantofii aruncați mai încolo,

Vocea ta care mă strigă, enervată, de dincolo.

 

Nici cu mirosul nu stau prea bine

Nu mai miros șamponul din părul tău, pasta ta de dinți, geaca ta de piele,

Nici gândurile, visele, fricile tale…

Poate se poate face ceva.

 

Cu ochii în schimb stau bine.

Te văd în fiecare om ce trece pe stradă.

Femeie, bărbat, bătrân, copil, nu contează.

Pentru o secundă ești acolo.

Inimile noastre

rimează.

 

Odată te-am văzut într-un fluture

Altă dată într-un zid.

Într-o zi mi-ai zâmbit dintr-o cireașă.

Altă dată m-ai înjurat,

dintr-un suc cu acid.

 

Abia aștept să mai ies pe afară,

poate o să am această extremă abilitate

să te văd

în realitate.