Astăzi mi s-au împlinit toate dorințele.
Speranța, plantată de curând, a dat deja roade.
Un ananas, un kiwi, un mango potrivit de copt și un buchet de pătrunjel.
Atâta tot.
Nu-i nicio dramă. Nici un conflict.
Uneori, finalurile fericite există.
Chiar și pentru
antagoniști.
În fiecare zi inima mea
Sărbătorește ziua ta
Se trezește de dimineață
Se spală pe față
Îți pune șorțulețul
Dă cu făină făcălețul
Și pregătește bucurii:
…Torturi ciocolatii
…Bomboane rozalii
…Baloane aurii
Dar tu nu vii.
Nu-i nimic
Mai e și mâine
O zi.
Telefonul meu cred că s-a stricat
(Trebuie să găsesc un service GSM
Am văzut că e unul chiar lângă mine)
Nu mai primește
Apeluri de la tine.
Și strada din dreapta blocului meu e extrem de aglomerată
Mereu sunt mașini ce ocupă TOATE locurile de parcare
Mașina ta pur și simplu nu mai are loc, se pare.
Cred că am probleme și cu auzul
Să merg la un control
La un otorinolaringolog
Nu mai aud cheia în ușă, pașii tăi pe hol, pantofii aruncați mai încolo,
Vocea ta care mă strigă, enervată, de dincolo.
Nici cu mirosul nu stau prea bine
Nu mai miros șamponul din părul tău, pasta ta de dinți, geaca ta de piele,
Nici gândurile, visele, fricile tale…
Poate se poate face ceva.
Cu ochii în schimb stau bine.
Te văd în fiecare om ce trece pe stradă.
Femeie, bărbat, bătrân, copil, nu contează.
Pentru o secundă ești acolo.
Inimile noastre
rimează.
Odată te-am văzut într-un fluture
Altă dată într-un zid.
Într-o zi mi-ai zâmbit dintr-o cireașă.
Altă dată m-ai înjurat,
dintr-un suc cu acid.
Abia aștept să mai ies pe afară,
poate o să am această extremă abilitate
să te văd
în realitate.
Avem mâinile pline de cioburi
Mai mari, mai mici, la fel de tăioase
Ne curge sângele șiroaie pe haine
Pe gresie, pe scară, pe stradă
Uneori și pe străzile din cartierul vecin.
Le mai lăsăm jos, avem nevoie de mâini
Să ne spălăm pe dinți, să înmânăm documente
Să tăiem castraveți pentru salată, să explicăm ceva cu aplomb,
Dar le luăm înapoi, mai ales seara
Ne uităm în reflexia lor și ne teleportăm în altă felie de timp
În care încă râdem, în care încă ne e greu să ne spunem pe nume
Încă ne curge speranța în vene, încă mâncăm disociat,
Fiindcă știi, timpul e concomitent, simultan,
Doar ni se pare că e liniar și curge
Mai degrabă seamănă cu un cozonac.
Iar felia de acum e fără stafide, fără rahat, fără nuci, fără mac.
E în schimb plină de cioburi
și mai muști din ea,
că ți-e foame
Doar ca să zâmbești apoi
Însângerat.
De câte ori se supăra pe el
Cuvintele-i năvăleau în gură ca o armată dothraki
Trebuia să le dea drumul afară, altfel i-ar fi spart dinții
Așa că le lăsa să iasă, cu intensitatea unui taifun.
De fiecare dată când era nemulțumită
Un șarpe slinos i se urca pe gât
Avea gust de paracetamol și solzi ascuțiți
Lăsând în urmă un tatuaj sângeriu care șoptea:
“Cum îndrăznești…?”
Și totuși nici armata, nici șarpele, nu o făceau să se simtă mai bine.
Plictisită, într-o dimineață, în loc de cafea,
a luat o trufă de ciocolată
Care i s-a topit pe limbă și cuvinte dulci i-au sărit în gură
ca popcornul cu caramel:
“Ce minunat, ce frumos, ce bun, ce drăguț, nemaipomenit, fantastic, special!”
Și de atunci, de câte ori se înfurie
Sau e nemulțumită, ia o trufă în gură
Și armata se oprește. Se pun pe jos, își fac masaj unii altora
Fac dragoste ca nebunii, beau apă, dorm liniștiți
Șarpelui îi cresc aripi albastre
Se ridică la cer și în urma lor rămân doar
Bucățele de hârtie creponată cu praf de cacao
Și câteva kilograme în plus.
Cătălin lucra la filmul lui, unicul lui film, de aproape 10 ani. De când terminase facultatea de film, secția regie, se îndrăgostise de ideea asta – să facă un film despre nimic. Fără poveste, fără personaje. Fără emoție, fără structură, fără toate tâmpeniile propagandistice ale filmelor contemporane.
La fel ca în experimentul lui Kuleshov, dacă arăți o scenă violentă înaintea unui portret, privitorii îl vor considera pe bărbatul din imagine criminal. Dacă arăți o farfurie de supă înaintea aceluiași portret, îl vor considera flămând. Voia așadar să arate nimic pentru ca spectatorii să se vadă pe ei în filmul lui, ca într-o oglindă. Chiar așa se va și numi filmul – Oglinda.
O suprafață lucioasă, lipsită de imagine, cu unicul scop de a te dezvălui pe tine. Așa că a dat anunț pentru casting. Fără descriere, doar cu un număr de telefon. Și a așteptat. A așteptat și studenți curioși au început să apară. Dar nici unul nu era destul de bun. Fiecare era cineva, era cumva, cu o personalitate a lui, iar el căuta nimicul, puritatea absolută, absența tuturor măștilor, lipsa oricărei intonații în voce, privirea complet absentă, mișcările fără niciun sens. Așa că scaunul a rămas gol.
Mai așteaptă și astăzi actori. Dacă vrei, poți face o programare: 09552244. Salariul este de 900.000 euro. Dar mai întâi: ești pregătit să renunți la tine?
Mâinile ei miroseau a miere. Îmi plăcea să le iau ca pe două obiecte, separate de ea și să mi le pun pe față, pe piept, să mă mângâi cu ele în jurul taliei și pe linia de început a coapselor. Le sărutam și i le dădeam înapoi, mulțumindu-i. Știam că le voi regăsi mereu la ea, de ori câte ori aș fi avut nevoie.
Într-o dimineață centrala se oprise și peretele de lângă mine era rece, ca un refuz. M-am lipit de ea, am luat-o în brațe, cu riscul de-a o trezi și mi-am întrepătruns degetele mâinii drepte între ale ei, ca într-o claviatură de pian. Un Yin și Yang vertical. Am întrebat-o:
– Vrei să ne mutăm împreună?
– Pui tu apă la fiert, pentru ceai? a zis și și-a retras mâna acoperindu-și ochii.
