Azi dimineata cand m-am trezit am uitat cine sunt.

Am ales o sonerie enervanta pentru alarma de la telefon, ca sa fiu sigura ca sar rapid din pat. Un cantec de cocos. Numai ca aseara am uitat telefonul in geanta, si geanta pe hol.

L-am auzit sunand si m-am trezit. Nu. Am auzit un cocos cantand, undeva nu foarte departe. Cocosul vecinei din blocul de vis a vis, pe care nu s-a indurat sa-l sacrifice pentru ca mie si nepoatei ei ne era mila de el. Si il tinea legat cu o sfoara de gratiile de la bucatarie, ca sa se poata plimba printre trandafirii din gradina. Cu ochii inchisi, am simtit razele de soare care se incapataneaza sa-mi intre in camera. In camera din apartamentul bunicii, cu bibelouri si scaune tapitate. Cu goblenul cel mare reprezentand doua pasari pe o creanga de nuc agatat pe peretele de deasupra patului. Si cu peretii vopsiti in bleu. Un bleu cald care nu exista decat acolo.

O amintire foarte frumos scrisa. Cititi mai departe pe CherryTales 🙂