Și dacă țigara e doar instrumentul prin care scoatem afară ceața din noi?

Cu fiecare expirație mai suflăm afară un vălătuc de ceață

Lăsând în urmă aerul mai clar,

până se adună ceață din nou.

Și dacă ți-aș spune că ceața se formează atunci când există temperatură scăzută și umiditate mare

Și-ți ascunde realitatea așa cum e ea?

Putem sufla ceața afară din noi

Sau putem să facem un foc, la care să ne încălzim

Să dezaburim geamurile, să risipim ceața

Cel puțin cea din jurul nostru

Iar cu cea de la depărtare

Să ne obișnuim.

Să jucăm baba-oarba alergând prin ceață

Să ne împiedicăm, să ne lovim, să ne ridicăm și să râdem

Să plesnim peste față oamenii pe care-i întâlnim

Sau să-i mângâiem, dacă putem, chiar fără mânuși

Făcându-le și lor poftă să-și facă un foc

Sau să joace baba-oarba cu noi,

Înaintând în ceață cu ochii legați

La fel cum dansezi pe podeaua lucioasă cu ochii deschiși.

Și dacă bricheta e acolo doar să ne aducă aminte de foc?

Scrumiera păstrează memoria unei nereușite.