Gia Codrescu

despre comunicare, cunoastere, curaj

Leoaica pierdută

Written By: Gia Codrescu - Oct• 15•19

Stăteam cu picioarele pe masă zilele trecute, mâncam chipsuri și mă uitam la iUmor, când aud la ușă niște zgârieturi

Pun pauză, merg să văd văd ce se întâmplă, dar pe vizor văd doar un fund galben și o coadă. Să fie vecina de la 3 cu cockerul ei spaniol?

Deschid ușa și o leoaică superbă îmi aruncă o privire plictisită, îmi împinge picioarele cu capul, iar ele se dau instinctiv la o parte, fiindcă dintre fight or flight aleseseră freeze.

Se uită în stânga, în dreapta și alege să meargă spre dormitor, unde cu o ușoară săritură elegantă se urcă în pat și se culcă. După câteva minute se aude deja un sforăit. Eu sunt în continuare în hol, cu ușa deschisă, mai ceva ca o înghețată pe băț. Mă uit și eu în stânga și în dreapta pe scară, nu văd nimic, așa că îmi propun să intru în casă și să închid ușa de la intrare.

Crystal Vet, Mobile Vet, Speed Vet, Marco Vet, Cherry Vet, Prima Vet… O mulțime de opțiuni pentru ambulanțele de animale. Dar dacă a scăpat de la Zoo și o vor închide la loc? Și dacă o las să stea la mine și nu mă mănâncă cum va putea ieși vreodată afară? Și unde?

Stăteam în bucătărie, cu ușa închisă și baricadată de masă, sorbind excesiv dintr-un ceai de pelin. Noroc că aveam telefonul la mine, fiindcă îl lăsasem în bucătărie, dar laptopul rămăsese deschis pe birou, lângă ea.

Am tot vrut să sun pe cineva, dar m-am lăsat. Îmi imaginam deja ce vor zice și toate răspunsurile ar fi început cu “Aoleu!”, așa că am tot deschis și închis telefonul, până l-am aruncat cât colo pe blat. Mi-am făcut un sendviș cu unt, brânză, ulei de măsline și o felie de roșie, am înghițit niște struguri fără sâmburi, tot timpul cu urechile ciulite, să aud orice mișcare.

Dar n-am auzit nimic mai mult de o oră și cum trebuia să merg până la baie, am dat masa la o parte, am deschis ușa încet și m-am strecurat pe hol. În pat am văzut-o cum dormea în continuare, lungă cât tot patul și lată cât jumătate, sforăind ușor.

Noroc că baia are cheie la ușă, că n-aș fi avut cu ce să o baricadez. Cel mai rapid pipi din viața mea și nici n-am tras apa, ca să n-o trezesc și am dat drumul doar unui firicel de apă când mi-a venit un gând: ar fi util să-i dau să mănânce, dacă vreau să scap cu viață! Ce mănâncă leii, mă întrebam, ștergându-mă cu prosopul. Oare salamul îi place? Carne sigur, dar n-am decât niște mezeluri. Lapte ar mânca? Doar e pisică. Mai am și două conserve de ton.

M-am strecurat înapoi în bucătărie și am pus pe o tavă toate astea: salam, mușchi file, pastramă țărănească, tonul din conserve și un bol plin cu lapte. L-am dus pe vârfuri în dormitor și l-am așezat ușor pe jos, lângă pat. Apoi am ieșit în fugă, am lăsat ușa între-deschisă și m-am ascuns în sufragerie, unde am închis ușa cu cheia, pe care nu o mai folosisem niciodată până atunci. Am tot așteptat cu urechile ciulite, dar nu s-a auzit nimic, așa că la un moment dat am adormit. M-au trezit a doua zi dimineață niște zgârieturi care veneau din baie, care la un moment dat s-au oprit și s-a așternut iarăși liniștea aia care mă sugruma. Am deschis ușa încet și am văzut leoaica dormind în aceeași poziție pe pat, doar că tava era goală, laptele lipsea și din baie venea un miros înțepător. M-am dus să verific și am văzut că folosise cada ca litieră, așa că am dat drumul la duș și am curățat-o, uitând ușa la baie deschisă. Dar nu s-a întâmplat nimic. Leoaica încă dormea liniștită. M-am gândit să merg până jos să mai cumpăr mâncare, dar toate hainele mele erau în dormitor, așa că am ieșit în hainele de casă. Am cumpărat: piept de pui la rotisor, pulpe, aripioare, tot la rotisor. Nu voiam să-i dau carne crudă, să nu i se pară că și eu miros la fel. Cârnați, 2 kg și câteva fâșii de șorici, pentru mine. 4 sticle de 2 litri de lapte și 1 kg de mâncare de pisici boabe. Le-am încărcat pe toate în mașină și m-am întors. “Pisica” încă dormea, de data asta invers în pat. I-am mai pregătit o tavă, mi-am sustras și laptopul și m-am așezat confortabil în sufragerie. Mă simțeam deja mai în siguranță, alături de ea. Noroc că era duminică și mai aveam ceva timp liber la dispoziție, să ne cunoaștem. Pe seară s-a întâmplat și minunea. A intrat în cameră, mi-a aruncat aceeași privire plictisită de la prima întâlnire, deși acum mi se părea mai degrabă tristă și a sărit lângă mine în pat. Moment în care am transpirat instant și degetele mi-au înțepenit deasupra tastei Space, în timp ce Black mirror încă mergea, pe Mute. Pare blândă, m-am auto convins, în timp ce ea punea o labă și capul pe mâna mea stângă. Acea zi a fost prima în care mi-a amorțit mâna stângă sub greutatea ei. Au mai urmat apoi multe zile în care am dormit împreună seara, după ce mă întorceam de la serviciu. Mă gândeam la un moment dat dacă nu cumva trebuie să o trec și la întreținere. După aproape o lună mi-era milă de ea. Aș fi vrut să o scot pe afară, pe un câmp, să alerge, dar nu știam cum. Poate va vrea să se vadă și ea cu alți lei și leoaice la un moment dat. Deși părea că în continuare vrea să doarmă, parcă în privirea ei se schimbase ceva și se uita la mine cu mai multă claritate.

Au mai trecut două luni până să-mi fac curaj să o scot afară. La 4 dimineața, după ce adusesem mașina fix în fața scării, am coborât pe jos, că nu avea loc în lift, după ce închisesem lumina în bloc. Am urcat repede în mașină, din fericire m-a ascultat și am condus spre Bolintin, unde știam eu un câmp. A alergat de colo-colo până la 6, când s-a luminat, aproape fericită. La întoarcere nu mă gândisem, așa că am condus mai departe spre o pădure din apropiere și am rămas acolo până s-a înnoptat din nou. Noroc că aveam la mine două sticle de apă și nișe covrigei, pe care i-am împărțit. Atunci a fost și prima oară când a tors. Cam așa:

Ne-am întors în noaptea aia acasă și simțeam în mine o fericire pe care nu o mai simțisem demult, de când alergam pe afară cu copiii de la bloc. Aventura noastră a mai durat așa cam două luni. În timpul săptămânii dormeam împreună și în weekend mergeam la pădure. Într-o sâmbătă dimineață, eram la bucătărie, pregăteam o supă de pui și am auzit zgârieturi la ușă. Era leoaica în hol și se uita la ușa de la intrare. M-a zgâriat pe inimă gândul că vrea să plece, dar i-am deschis. S-a uitat la mine cu ochii mari și limpezi, s-a frecat pe picioarele mele și a plecat.

De atunci beau un pahar de lapte în fiecare dimineață.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.