Gia Codrescu

despre comunicare, cunoastere, curaj

Fara cuvinte

Written By: Gia Codrescu - Oct• 28•13

Tema: Dialog

Sala cea mare a Muzeului de Arta Contemporană din New York era ticsită de lume și totuși nu avea acel zumzet continuu specific mulțimilor. Marina putea să audă ecoul prafului de sub pantofi dacă scrijelea cu talpa pe jos. Scaunul pe care stătea de aproape o oră era tare, așa cum ceruse. Nu avea voie să se simtă prea confortabil, pentru a se putea concentra.

NBC, ABC, Fox News, toți erau acolo, dar nu conta. Pentru ea exista doar scaunul din fața ei și, pentru câteva secunde, cel sau cea care se punea pe el și se uita în ochii ei, fără niciun cuvânt. Închise ochii din nou și își goli mintea de gânduri. Rochia roșie pe care o purta avea o trenă ce străbătea spațiul scenei în două, ca o tăietură de cuțit. Auzi cum cineva se apropie de ea și se așează ușor. Deschise ochii. Inima i se opri.

– Nu-mi vine să cred, spuse ea fără cuvinte, făcând ochii mari.

– Nici mie, răspunse el în gând, ridicând colțul din stânga al buzelor.

– Ulay…

– Da, chiar eu, gândi el înclinând capul cu o mișcare rapidă, aranjându-și manșetele.

– Cât a trecut? se uită ea mijind ochii puțin și respirând prima dată după momentul în care l-a văzut.

– Prea mult, strânse și el din ochi, cu inima și mai strânsă.

– Mă doare, îi dădură ei lacrimile.

– Parcă ieri a fost totul, gândi el dând din cap, aranjându-și din nou manșetele și ridicând intermitent ambele colțuri ale buzelor.

– Nu trebuia să facem ce am făcut, nu am mai simțit ce am simțit cu tine cu nimeni, trecu o umbră peste fața ei, în timp ce în gură simțea amar, ca de medicamente.

– Cum altfel? ridică el din sprâncene. Nu ar mai fi fost spectacular, uitându-se în sus pentru o clipă.

– Ar fi devenit plictisitor, răspunse ea tacit, clipind lent. Sau ne-am fi omorât, zâmbi ea spre picioarele lui. Avea șosete roșii.

– Bineințeles.

– Te iubesc, își concentră ea privirea în ochii lui, întinzându-i mâinile. Părul îi albise, dar pupilele îi erau la fel de negre, gândi.

– Și eu, eterno, prinzând-o de mâinile ceva mai aspre decât și le amintea.

Spectatorii aplaudau nebunește, făcând cioburi liniștea muzeului. Cei doi îi auzeau îndepărtat, ca dintr-un bazin cu apă. Ea uitase din nou să respire, iar lui îi curgeau lacrimile fără să simtă durere.

Se auzi sunetul mecanic al ceasului de șah. Ulay își șterse obrajii cu manșetele și se ridică. Marina se uita în jos împăcată, ca o fetiță ce tocmai a avut primul orgasm. Îndepărtându-se, pașii lui se amestecau cu aplauzele.

(Bazata pe o poveste reala: http://metropotam.ro/La-zi/Cea-mai-intensa-dureroasa-si-controversata-poveste-de-iubire-din-lumea-artei-moderne-art4743446990/)

 

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.