Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la curatenia sarguincioasa de iarna, la mancarurile de post pe care incercam sa le facem cat mai bune, la vremea mohorata de afara si asteptarea cu nerabdare a concediului, ma cuprinde o liniste calda 🙂 Cand ma gandesc la Sarbatoarea de Craciun, la mirosul intepator de brad, la cozonacii moi si parfumati, la vinul dulce si carnea frageda trasa la cuptor, printre legume aromate si crengute de cimbru, ma cuprinde un drag netarmuit 🙂
M-am tot gandit. De ce sunt atat de magice sarbatorile? Cum de ne emotioneaza atat de usor simbolurile specifice? In cazul de fata, bradutul, stelutele, globuletele, luminitele, rosu-verdele, mos-craciunii, ciocolata-cu-martipan-si-coaja-de-portocala, turta dulce, acadelele, ingerasii, colindele, zapada sau imitatia de zapada? 🙂
Sa fie vorba de publicitatea care se face in fiecare an, care ataseaza acestor simboluri valori cum sunt Dragostea, Iertarea, Bucuria, Familia? Sa fie vorba de traditia mostenita in familie prin ritualurile care se desfasoara cu regularitate? Sau sa fie ceva mai mult? Un spirit, o suflare divina, o regenerare a timpului?…
Mircea Eliade vorbeste despre Sacru, Profan, despre Mituri si Simboluri, despre Sarbatori si Ritualuri. Spune el ca atunci cand omul intra in spatiul Sacru al unei traditii, fie ea populara sau religioasa, Simbolurile rezoneaza cu latura sa Spirituala si il transpun intr-o alta dimensiune, cu acces la Inconstientul Colectiv si la acea parte creativa, intuitiva a sa. Este cunoscut faptul ca avem o parte a creierului (stanga) rationala, logica si o parte (dreapta) creativa, artistica. O parte constienta si una inconstienta. Ceea ce fac Simbolurile, este sa le conecteze.
Nevoiti in viata de zi cu zi sa o folosim mai degraba pe prima, uitam de multe ori de cealalta. Poate de aceea sunt probleme afective care ne raman nerezolvate. Fiindca incercam fara succes sa le rezolvam rational, cand in fapt constiinta noastra nu le poate patrunde esenta inconstienta. Astfel, doar prin punerea in functiune a creativitatii, imaginatiei, reusim sa ne cunoastem in totalitate.
Citesc acum o carte scrisa de o psihoterapeuta, Paola Santagostino – “Cum sa te vindeci cu o poveste“. Metoda pe care o foloseste ea este sa puna pacientii sa scrie un basm. Astfel, prin fabulatie, acestia vor avea acces la inconstientul lor. Vor inventa o poveste care va exprima simbolic problemele cu care se confrunta in viata reala, vor avea posibilitatea de a testa solutii si, in cazul in care o vor gasi pe cea potrivita, care va duce la Finalul Fericit, exista multe sanse sa gaseasca solutii potrivite, intuitiv, si pentru problemele lor reale.
Chiar daca scriem o poveste, citim sau facem parte dintr-una – asa cum se intampla in cazul Sarbatorilor, cand ne inconjuram de simboluri si respectam ritualuri (asa cum personajele de poveste respecta regulile naratiunii), facem o legatura cu inconstientul nostru, cu latura creativa, intuitiva, atistica pe care o avem. Iar asta ne ajuta pe de o parte sa ne relaxam, sa iubim sau sa ne simtim iubiti, iar pe de alta parte sa ne antrenam Intuitia, acea metoda de a gasi solutii in mod spontan, alternativa pentru Ratiune.
Va invit cu aceasta ocazie la un concurs cu premii in carti de povesti… personalizate. Tot ce trebuie sa faceti este sa scrieti o amintire din copilarie sau o Poveste de Craciun 🙂 Va fi un sentiment placut atat pentru voi, cand o veti scrie, cat si pentru cei care o vor citi 🙂 Succes!
mmm pacat ca din ce in ce mai mult avem “amintiri” confectionate de America, Coca-Cola, diverse firme si/sau branduri.
Citind ce ai scris ma gandeam cati inca se mai chinuie sa-si aminteasca bradul cu globurile alea firave de sticla (care se spargeau la prima atingere), la sunetul clopoteilor de metal prost lucrati (inca mai am cativa acasa la mama), si mirosul specific al bomboanelor fondante cu care am fost hraniti ani la rand. (mai tineti minte cand reuseam sa scoatem bomboanele din ambalaj fara sa se vada? ). E inutil sa vorbesc despre nuci, mere, covrigi si scortisoara. Oare o traditie nu reuseste sa castige lupta timpului ?
cu o poveste te poti mantui, ii poti mantui si pe altii… la inceput a fost cuvantul, nu?
Spaima copilariei mele erau mascatii.Bunicii mei fiind din Vorona, jud.Botosani, unde traditia a ramas nealterata,exceptie facand faptul ca mascatii beau whisky si nu tuica.Deci, fiind nepotul preotului din sat, deci fricos, adica cu frica de Dumnezeu, mascatii ma inconjurau si dansau in jurul meu pana faceam pe mine de frica.Chiar faceam.Treaba mica.Apoi, seful lor, intreba :-Gata, a facut? -Da, raspundea unul pipaindu-mi cracul pantalonului.-Atunci, sa mergem ca mai avem treaba.
Acu, stau si ma gandesc, ce treaba aveau?Mai aveau de speriat ceva copii sau cu mine era doar distractia?
o idee frumoasa.. succes si un Craciun fericit!