Tema: O povestire din perspectiva unui animal

Linia întâi în tranșee. Vânzoleală de trupuri. Armurile nu mai fac față. Trebuie să ne păstrăm picioarele în apă. Femeile s-au ascuns după bolovanii din spate. Copiii stau agățați de ele, tremurând mut. Comandanții ne-au părăsit. Tăiem în stânga și în dreapta. Unii pe alții. Antenele pocnesc. Comunicațiile sunt la pământ. Sângele nostru albastru, nobil, se amestecă în noroi. Sfârșitul e aproape. O greutate imensă a căzut pe noi. Suntem capturați. Nu ne mai putem opune. Picioarele sunt în aer. Ascunzătoarea femeilor a fost descoperită de inamic. Epuizare. Totul se întunecă.

Deschid ochii și nu văd nimic. Nu-mi pot mișca mâinile și picioarele. Ceva ma apasă pe abdomen atât de tare, încât mi-e teamă să nu explodez. Nu pot respira. Închid ochii la loc.

Legenda spune că strămoșii noștri au creat o lume perfectă, acum milioane de ani, și de atunci ea se deteriorează, în fiecare an, până va atinge haosul suprem. Va fi ca un vârtej care va înghiți toate ființele. Doar două dintre ele vor rămâne în picioare, urmașii celor care au creat lumea dintâi, Bathyn și Astaci. Zeul Răzbunării și Zeul Acceptării. Ei o vor crea din nou, din resturile rămase. Cei doi vor fi recunoscuți după veșmintele lor de culoarea soarelui la apus și a ochilor negri. Lumea nou creată va dura o eternitate, fiindcă va fi imperfectă de la început.

Mă dor maxilarele. Pot mișca în voie picioarele acum și pot respira. E însă o aglomerație infernală. Ne mișcăm toți în dreapta și stânga. Un curent nevăzut ne duce undeva fără să ne putem opune. Din reflex, mă arunc în spate. Mă lovesc de toracele cuiva și-mi pierd iarăși cunoștința.

Când eram mic, la 3 sau 4 ani, credeam că toată viața mi-o voi petrece acasă, mâncând. Asta îmi plăcea cel mai mult să fac.  Mi se dădea un fel de piure de frunze pe care îl sugeam cu poftă, mă înebunea să-l simt cum se prelinge în mine și mă gâdilă pe dinăuntru. Dulceag, ușor astringent. Mirosea ca mama.

Mi-e foarte frig. Trupul mi-e amorțit. Iar nu pot să respir. Suntem prizonieri de război și ne toturează. Stăm unii peste alții. Bine că ne-au lăsat măcar armurile întregi. Avem nevoie de un miracol.

De la mama am învățat un singur lucru. Înainte să moară mi-a spus: să nu-ți pierzi încrederea în tine, ești cel mai bun. Am învățat să sper, fiindca merit tot ce-mi doresc.

Se poate să fie ăsta miracolul? Ceva ne ia de pe jos, din apa înghețată și ne așează într-o baie caldă. Întorc ochii în toate părțile, fericit. În față și în spate. Colegii mei sunt și ei bucuroși. Apa are gust de calciu. Cine ne-a salvat? Nu mai contează. Respirăm ușurați. Din nou stânga-dreapta și curentul care ne duce cu el. Sunt și fete cu copii cu noi. Mergem acasă?

Ne-am oprit. Ne-am strâns unii în alții. Prin antene se transmit semnale de dragoste. În curând ne vom revedea bunicii. Dar ce-i asta? Unul din noi dispare. Apoi vine rândul meu. Sar din apă fără să vreau și zbor ca o înaripată, într-o strânsoare plăcută. Armele, deși ascuțite, clănțăne în gol. Un vârtej imens se cască în fața mea. Mii de bule de apă se sparg la suprafață. După ce se risipește ceața îl văd. E în apă, înveșmântat în culoarea soarelui la apus. Se uită fix și întunecat la mine. Înțeleg acum totul. Sper doar ca eu să fiu Bathyn.