despre comunicare, cunoastere, curaj
Da, eu vorbesc acolo 
Emisiune Empower la Radio Lynx despre Puterea Zambetului
Am primit leapsa de la gyrovague si dau mai departe la Cis, Danutz, Radu, Raluca, Mihaela, Jen
“Regulile de aur si nisip:
1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Găseste a 5-a propozitie/frază.
4. Postează pe blog textul următoarelor 4 propozitii/fraze cu aceste instructiuni.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.
6. Da leapsa mai departe”
Intre 133 i. Hr., anul asasinarii lui Tiberius Sempronius Gracchus si 121 i. Hr., anul asasinarii lui Caius Sempronius Gracchus, in corpul oficial al Romei se dezvolta doua curente radical opuse: optimatii si popularii, care vor deveni polii intre care se va desfasura aproape un secol de razboaie civile. “Fiecare dintre cei care dupa aceea au tulburat statul cu cele mai nevinovate pretexte, unii ca si cum ar apara drepturile poporului, altii pentru ca senatul sa aiba cea mai mare autoritate, sub cuvant ca apara binele obstesc, se luptau defapt pentru propria lor putere. Iar in lupta lor ei nu cunosteau nici cumpat, nici masura; si unii si altii trageau fara mila foloase din biruinta lor”.
Cinci Milenii de Manipulare – Bogdan Teodorescu
La Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, apare o reproducere a unui volum din Colectia « Luceafarul », o serie de studii si articole semnate de Constantin Noica ce fac parte dintr-o lucrare conceputa mai larg intitulata « Contributii la istorie a vietii spirituale romanesti ».
Aceasta este « Pagini despre sufletul romanesc » si cuprinde sapte capitole structurate sub forma de sapte probleme de dezbatere: Ce e etern si ce e istoric in cultura romana, Suflet agrar si suflet pastoral, « Bisericutele noastre », Pentru o alta istorie a gandirii romanesti, Cum gandeste poporul roman, Sufletul romanesc si muzica siArdealul in spiritualitatea romaneasca.
Miza acestui text se concentreaza in jurul poporului roman si afinitatii sale catre o traire de tip stationar ce ii confera « etenitate » in sensul unui conservatorism si a unei traditii bine inradacinate.
Intrebarea care se pune defapt este « de ce nu avem o gandire filosofica autentica ? »
De doua ori in centrul dezbaterii, amintirea cartii ce cuprinde « Invataturile lui Naeagoe Basarab catre fiul sau Theodosie », in capitolele « Ce e etern si ce e istoric in cultura romana » si « Pentru o alta istorie a gandirii romanesti », pare a fi nucleul acestui studiu.
In cel dintai capitol aceasta este luata in considerare ca a fi primul punct marcant pentru gandirea romaneasca ce detine la acel moment, in secolul 16, o constiinta orientata catre absolut, o constiinta spirituala.
Cel mai frumos citat
« Ca, mai intai de toate este tacerea, iar tacerea face oprire, oprirea face umilinta si plangere, iar plangerea face frica, si frica face smerenie, smerenia face socoteala de cele ce vor sa fie, iar acea socoteala face dragoste, iar dragostea face sufletele sa vorbeasca cu ingerii. Atuncea va pricepe omul ca nu este departe de Dumnezeu » In acest citat, spune Noica, «e ceva iremediabil liric ca la inceputurile oricarei reflexii filozofice » si « indica o anumita tehnica de viata spirituala ».
Va analiza apoi pas cu pas fiecare trecere la o alta stare, ce-i va permite omului sa ajunga, intr-un final, de la tacere la a-l cunoaste pe Dumnezeu. Ruptura care s-ar fi putut realiza, cand constiinta ar fi devenit filosofica, dar in cazul de fata ramanand totusi teologica, ar fi putut fi o deviere dusa dupa tacere si oprire. Un Descartes continua spre exemplu cu indoiala metodica si ajunge tot la Dumnezeu dar pe cale filosofica.
Trecand la inceput prin cateva proverbe ce evidentiaza trasaturile mentalitatii noastre neschimbate inca de la inceputuri, cum ar fi « Ceasul umbla, loveste si vremea sta, vremuieste », « Vremea vremuieste si omul imbatraneste », autorul ne dezvaluie esenta lor ce consta intr-o atitudine calma, cugetata, resemnata in fata devenirii. Iar acesta, observa el, este un cuvant pentru care noi nu avem traducere, deci nu il putem problematiza ca si concept. Poporul grec opunandu-i-se, a descoperit Fiinta, cel german, intregrandu-l, a descoperit Spiritul.
Problema centrala la care incearca sa raspunda Noica este ca la noi nu spiritul va aduce echilibrul, nu o filosofie a constiintei. Si totusi acesta se realizeaza si ar putea fi de factura religioasa daca nu ar raspunde pe un regitru filosofic.
Eu as spune ca este un echilibru de tip ancestral al omului impacat cu sine si in armonie cu natura. Dar sa vedem.
O alta problema care se pune este aceea daca avem un suflet agrar sau unul pastoral. In concordanta cu ce am afirmat mai sus, ca am avea de fapt un echilibru de tip ancestral, ar trebui sa avem un suflet de tip pastoral. La aceasta concluzie ajunge si Noica. Tocmai acea departare de lume, izolare in mijlocul naturii, ne-au adus intelepciunea si stabilitatea. Intelepciunea care a dat roade in cultura noastra populara si stabilitatea care a pastrat traditiile. Asa cum afirma si Densusianu, « dorul », acest sublim cuvant intraductibil, definitoriu poporului nostru, « nu poate fi inteles decat nascandu-se in lumea pastorilor, unde singuratatea si despartirea sunt experientele cele mari ».
Analizand astfel, proverbe si cantece ale peisajului nostru rustic, Noica ajunge sa patrunda « sufletul romanesc » in cele mai profunde adancimi. Acesta ni se dezvaluie sincer si cald, primitor ca cel al Ardealului insusi, pe care il elogiaza in final, contemplativ dar si dinamic ca expresie a « cutreierarii », inclinat deopotriva spre frica si iubirea de Dumnezeu, asadar creat si creator de arta.
In capitolul « Bisericutele noastre », titlu de altfel ironic, Noica are in vedere nepasarea si nepriceperea noastra in fata Marilor Biserici ale Stramosilor nostri, in special ale Moldovei, care se degradeaza incet pentru ca noi nu mai intelegem ca acolo e “duh al istoriei” si “sete de putere”. Noi, cei de astazi, « privim, si nu crestem, nu intraznim. Iar sfintii ne mor pe pareti si in suflete, pentru ca nu indraznim. »
Consider ca sunt niste acuzatii extrem de intemeiate ce ar trebui sa faca apel la senisibilitatea noastra de popor pasiv, invatat sa se impace cu orice ar fi rau, resemnandu-se. Singura noastra emotie in fata lor ramanane « tandretea », sentiment orientat spre trecut, la fel ca si nostalgia ce inca o data releva firea noastra « eternizata », sentimente ce nu pot duce la nici o schimbare.
Exact ca in “Ce e etern si ce e istoric in cultura romana” ajungem la concluzia ca noi nu am fost si nu suntem inca orientati cu totul spre devenire, curiozitate stiintifica, implinire morala, asa cum ar trebui sa fim. Ceea ce ar constitui singure pasul ce ar fi fost facut spre istorie.
Sentimente ca mandria, demnitatea, onoarea unor popoare razboinice ca cele germanice, ar fi putut inalta o constiinta filosofica.
Noi nu ne-am putut situa niciodata impotriva naturii, am fost mereu in armonie cu ea. Filosofia, in aparitia sa istorica, nu s-a nascut dintr-o sensibilitate cum ar fi cea a intelepciunii taranesti, ci dintr-o sensibilitate “a unei rupturi, nu a unei continuitati”. Doar o ruptura a omului de lume poate duce la filosofie. La noi doar teologicul poate provoca asta prin « sentimentul dezastrului » pe care ni-l poate trezi.
« Pentru Noica este valoare tot ceea ce aduce un plus de fiinta. Astfel, nu se poate vorbi de o disjunctie absoluta in « valori negative » si « valori pozitive », dupa cum nu exista disjunctie absoluta nici intre fiinta si nefiinta sau bine si rau. Gandirea noiciana nu evolueaza niciodata dupa principiul tertului exclus sau dupa cel al contradictiei bilaterale din logica clasica », dupa cum afirma Laura Pamfil in articolul «Etica la roumanie in viziunea lui Noica ». Intr-adevar eternitatea aduce continuitate, stabilitate, traditie, fascinatie, dar si stationare in atemporal, inactualitate, aducand un sentiment al zadarniciei.
Asadar va fi totusi posibila o filosofie in aceasta viziune romaneasca ? Intr-o viziune taraneasca nu se poate ajunge decat la intelepciune, afirma Noica, dar pe registrul unei creatii culte, da, se va putea ajunge. Marturie ne sta chiar marele autor.
Ramane doar sa cititi si veti intelege ca aceasta carte reprezinta mai mult decat o prezentare a vietii romanesti, dar un veritabil tratat de filosofie a valorilor, a valorilor noastre.
Nasul este un roman de 500 de pagini pe care cei mai multi nu l-ar citi pentru ca au vazut filmele, care, spun ei, “sunt atat de bine facute incat nu mai trebuie sa citesti si cartea”. Si intr-adevar, regizorul Francis Ford Coppola aduna noua oscaruri pentru filmele sale, situandu-se pe primele pozitii in orice clasament.
Dar trebuie facuta aici o distinctie intre cele trei perspective din care poate fi privit acest roman. Astfel, la primul nivel este o aventura ce-ti ridica nivelul de adrenalina, ce isi dozeaza cu gratie momentele de suspans si actiune, bazandu-se in primul rand pe imprevizibilitate, la care intereseaza cursul actiunii si care te tine cu “sufletul la gura” pana la ultimele pagini.
La al doilea nivel este o “incursiune memorabila in lumea Mafiei, asa cum nici un scriitor nu a mai reusit sa faca pana acum” (New York Times), deci o dezvaluire a unei lumi inaccesibila profanilor, celor din afara organizatiei, organizatie care ne este prezentata de foarte aproape, pe care ajungem sa o intelegem in toate detaliile ei de functionare.
Iar la al treilea nivel este o psihanaliza a relatiilor interumane, un monument ridicat valorilor de Respect, Rabdare, Ambitie, o piramida in varful careia se afla Increderea si care se bazeaza pe Prietenie. Acesta din urma este nivelul ce nu a putut fi surprins in cele trei filme decat foarte superficial, despre acesta o sa vorbesc acum, in speranta ca va voi ridica intrebari.
Am spus mai sus ca are 500 de pagini si probabil ca deja unii s-au simtit amenintati. Avem din ce in ce mai putin timp. Dar pana la urma, despre asta este vorba si in aceasta carte. Despre timpul pe care il avem in viata de a face ceva cu noi si cu lumea in care traim. Plecam la drum ca niste pietre brute ce se rostogolesc haotic. Iar ceea ce intampinam in cale, mai ales iubirea si suferinta ne modeleaza. Depinde de noi sa ne alegem un drum si sa ne slefuim asa cum vrem, pentru a deveni cei mai buni.
Am spus ca este o psihanaliza a relatiilor interumane. Eu as recomanda aceasta carte nu ca pe un roman, ci ca pe o carte de dezvoltare personala. Pentru ca din ea inveti despre oameni si care poate fi cea mai buna abordare in relatia cu ei, despre Prudenta, despre Negociere. Este o carte ce trezeste in tine calitatile de lider, sau le poate cizela, in cazul in care ajungi sa interiorizezi ceea ce vrea sa-ti transmita.
Este o psihanaliza pentru ca se apropie cu zoom maxim de fiecare trasatura de caracter a personajelor, de fiecare expresie si tresarire a unui muschi ce poate trada ceva din starea interioara. De fiecare cuvant ce poate fi interpretat si deveni hotarator in determinarea unei decizii.
O carte de dezvoltare personala extrem de complexa ce atinge toate aspectele unei organizatii, unei relatii dintre doi oameni, dintre tine si lumea in care traiesti sau dintre tine si propriul destin. Si toate acestea prezentate doar prin observatie detasata, fara judecati de valoare, lasandu-ti imaginatia complet libera. De aceea spun ca filmul nu surprinde decat primele doua niveluri de intelegere, simplificandu-l si orientandu-l prea mult pe ultimul.
Am spus numai aspecte generale fiindca ceva atat de bine construit si coerent nu poate fi descris prin cateva franturi. O sa inchei totusi cu un citat scos din context, al Marelui Don, in clipa dinaintea sfarsitului. “Ce frumoasa-i viata!” spune el, dupa o viata in care pornind de foarte jos a asezat piatra peste piatra desavarsindu-se pe sine si templul adus Respectului si Increderii, pe care il lasa ucenicilor sai.
PS: Urmeaza sa caut si sa citesc si “Ultimul Don” si “Omerta” (legea tacerii ce face posibila functionarea oricarei organizatii importante), alte doua carti scrise de acelasi autor.
Dragi cititori, trebuie să vă mărturisesc ceva. Este vorba despre o experienţă pe care am avut-o, şi care mi-a schimbat viaţa.
Dar mai întâi vreau să ma prezint în câteva cuvinte, aşa cum eram atunci, pentru a vă da seama de ce impactul a fost atât de mare.
Eram un tip înalt, destul de subţire la trup şi la mers, mai degrabă mereu grăbit şi neîndemânatic decât răbdător şi calculat, dar cu o mare iubire de semeni.
În cea mai mare parte a timpului meu liber, îmi plăcea să mă plimb, să observ oamenii pe lângă care treceam, să-mi închipui ce zi a avut fiecare, sau chiar ce viaţă, după expresia ochilor sau îmbrăcăminte, după cele câteva vorbe pe care le prindeam sau dupa un zâmbet.
Se poate spune că eram un tip cu multă imaginaţie, ce se mira şi se amuza de orice lucru mărunt.
Dar, la un moment dat, s-a produs o ruptură. S-a întâmplat ca într-o zi, în timp ce mă plimbam ca de obicei, în parc, să mă aşez lângă cineva pe o bancă. Mă uitam la oamenii care treceau, când persoana de lângă mine începe să-mi spuna cu o voce liniştită, feminină, sigură pe ea… “Cred că eşti un tip destul de singur… Îţi place să priveşti oamenii, să-ţi imaginezi viaţa fiecăruia, dar nu ai niciodată curajul de a-i cunoaşte cu adevărat. Treci pe lângă ei, îi auzi vorbind, râzând, făcând cine-ştie-ce şi deja ai impresia că îi şti de mult timp… şi treci mai departe.”
Iar eu… Cred ca mă uitam la ea cu nişte ochi foarte mari şi nu ştiam ce să spun… pâna la urmă “ăăă… de unde şti toate lucrurile astea?”
Şi ea mi-a zis… “Am văzut în ochii tăi… Am văzut cum te plimbai prin parc, cum te uitai la oameni, cum zâmbeai reţinut din când în când… Eram exact ca tine. Mi-era frică de ei… să mă apropii, să îi cunosc… Aveam impresia că o să mă respingă. Aşa că am început să îmi imaginez viaţa fiecăruia. Treceam prin ea foarte repede şi deja parcă mă plictiseau. Puteam eu să îi resping. Şi plecam mai departe. Zi de zi, consumam vieţile celorlalţi şi mă simţeam împlinită. Iluzii… Defapt eram la fel de nefericită ca şi tine, aşa cum te văd acum.”
Iar eu… cred că rămăsesem atât de absorbit de vorbele ei… de părul ei atât de aproape că parcă-i simţeam atingerea… încât nu mai exista nimic în jur… culori amestecate şi sunete nedefinite. I-am răspuns parcă dintr-o stare de transă apăsătoare… “Ai dreptate… ai dreptate… Mi-a fost frică…” Şi imediat, parcă m-am trezit “Dar cum ai reuşit? Cum ţi-ai dat seama că defapt nu erai fericită? Că defapt te apărai, că nu trăiai în realitate ce ai fi vrut cel mai mult… Să ai oameni care să ţină la tine… să nu fi respinsă? Şi acum.. cum de ai intrat în vorbă cu mine? Puteai să te înşeli…”
Ea.. ea atunci mi-a zâmbit.. Mi-a povestit cum a început să citească… Cum făcea acelaşi lucruri pe care le făcea cu oamenii din jur, cu personajele cărţilor. Urmărea viaţa lor, îşi imagina şi alte lucruri, care nu erau povestite de scriitor… Îşi dădea încet-încet seama că aici totul se potrivea, pentru că personajele nu erau reale. Dar în viaţa de zi cu zi avea nevoie de altceva. De ceva concret, palpabil. De prieteni şi discuţii. Cărţile şi oamenii seamănă, dar trebuie să separi lumea reală de cea imaginară, şi să poţi trăi în amândouă pentru a te simţi împlinit. E atât de frumos. Asta am învăţat şi vă îndemn şi pe voi. Să citiţi pentru a vă exersa imaginaţia, creativitatea, să cunoaşteţi pe cei de lângă voi pentru a simţi că trăiţi cu adevarat.
Copyright © 2010 Gia Codrescu All rights reserved. Theme by Laptop Geek.