Gia Codrescu

despre comunicare, cunoastere, curaj

Responsabilitate socială în social media

Written By: Gia Codrescu - Feb• 01•16

Campanii de responsabilitate socială? Drăguțe, dar cam plictisitoare. OK, știm, trebuie să salvăm planeta. Aveți și alt tip de rimel? Ăsta îmi lipește genele. Haios, da, vreau să reciclez, când o să am timp. O să vin și cu bicicleta la serviciu, acum mă grăbesc. Pur și simplu nu mai am cu ce să mă îmbrac. Merg să iau un cadou pentru o colegă. Dai aerul puțin mai tare? Mă topesc.

M-a impresionat foarte tare o campanie care s-a dat peste cap în social media ca niciuna alta, în care s-au implicat o mulțime de designeri din agenții și chiar scriitori :)

Întreaga poveste aici.

 

Calendarul evenimentelor pentru comunicarea în digital

Written By: Gia Codrescu - Jan• 18•16

În calitate de comunicator, atât ca om de agenție sau ca om în departamentul de marketing al unui client, am observat o anumită sezonalitate a campaniilor de comunicare – media sau activări creative, ce se legau mereu de câte o sărbătoare sau perioadă specială.

Și, de fiecare dată, ca zăpada în București, aceste campanii luau pe toată lumea pe nepregătite, în fiecare an, și se ajungea să se lucreze la ele pe ultima sută de metri.

De aceea, cred că e util să punem la punct calendarul evenimentelor din digital, pe care să-l avem în vedere în fiecare lună. Am pregătit mai jos unul pentru voi cu cele mai populare subiecte. Puteți să îl printați și completați sau modificați dacă e nevoie, pentru a lucra pe unul care se pretează cel mai bine produselor sau serviciilor voastre.

Continuarea și Calendarul aici.

Totul în doi, chiar și bungee jumping

Written By: Gia Codrescu - Dec• 07•15

Axel și Monica, doi actori improvizatori cu vechime, s-au hotărât să se ia de mână și să se arunce în fiecare săptămână în gol. Puteți să-l urmăriți pe Axel, pentru a vedea când va avea loc și unde următorul spectacol.

Despre ce e vorba, măi nene?

Pentru cine nu știe, teatrul de improvizație este acel teatru în care scenele sunt create pe loc, pe baza sugestiilor primite din public. Actorii nu au nimic pregătit dinainte la nivel de idei, personaje, poveste, doar zeci de ore de antrenament pentru sudarea echipei și depășirea limitelor personale.

De obicei, trupele de improvizație folosesc câteva jocuri, pentru spectacolele lor, prin care crează scene scurte. Fiecare joc are o regulă. De pildă, pot fi scene unde toate replicile să fie doar întrebări, sau cu povești create de mai mulți actori în același timp. Pot fi scene muzicale, mici secvențe de film sau scene în care sunt integrate replici scrise de spectatori. Sunt destul de multe jocuri de acest fel, foarte diferite și spumoase, pline de savoare. Există însă și un tip de spectacole de improvizație fără jocuri. Unul care se apropie mai mult de teatrul clasic, unde avem o singură poveste, cu unul sau mai multe fire narative.

Acesta este și cazul spectacolului Totul în doi.

De fiecare dată când cineva crează ceva are loc un proces de interconectare a unor secvențe de memorie, de imagini și senzații care nu mai fuseseră până atunci conectate. Poți avea două feluri de creație: parțial improvizată și total improvizată.

Prima este atunci când te gândești înainte la ceea ce vrei să faci în linii mari. De pildă, un pictor se gândește să picteze o girafă, fiindcă aceasta apărea în visele lui din copilărie. Își imaginează girafa, cum ar arăta, apoi se gândește unde să o plaseze și își amintește că a fost odată într-un lift exterior al unei clădiri. Se gândește să adauge și niște copii și se apucă de pictat trei girafe care ajută copiii să ajungă la etajele superioare ale școlii, în loc de lifturi.

În cazul creației total improvizate, pictorul nu are nicio idee. Înmoaie pensula în pasta mov și trasează o linie. I se pare că seamănă cu conturul unei femei care se apleacă. Îi desenează părul și fusta, apoi desenează în fața ei o formă rotundă. Seamănă cu o pizza, așa că adaugă salam și ardei. Ardeii seamănă cu niște omuleți, așa că face mai mulți. În final, avem o femeie care se uită la o pizza cu oameni. Cine s-ar fi gândit la așa ceva?

Care dintre variante vi se pare mai amuzantă?

În cazul improvizației, actorii adoptă de cele mai multe ori a doua variantă. Pot să se antreneze să gândească rapid dinainte ce vor juca, însă este foarte puțin timp la dispoziție. De obicei, asta se face doar în cazul cântecelor, unde trebuie să ai rima pregătită dinainte de a începe să cânți.

În Totul în doi, actorii iau o singură sugestie din public. Pentru câteva minute fac asocieri libere cu amintiri, imagini și senzații din viața lor, pe care le împărtășesc publicului și încep să joace. Vor crea 3 scene diferite, cu personaje diferite, pe care le vor intercala.

Pot să vă spun doar că este extaziant :) Vedeți procesul de creație live, cu toată senzația lui de minune.

Actorii se iau de mână și sar. Coarda elastică este doar între ei, nu sunt legați de niciun punct fix. Se susțin unul pe altul. Voi, sunteți plasa de siguranță. Fiți acolo pentru ei. Ei vor fi acolo pentru voi.

Moş Nicolae în Social Media

Written By: Gia Codrescu - Dec• 07•15

Dacă în noiembrie exista încă o reticență a oamenilor față de brazii împodobiți din mall-uri și clinchetele de zurgălăi de la radio, odată cu intrarea în luna decembrie sezonul a fost oficial deschis și poate curge cu beteală și reni de turtă dulce. Hai să vedem cum au comunicat câteva branduri, de Moş Nicolae – această sărbătoare în care Nicoleta și nea’ Nicu își serbează numele și toți ne pregătim pantofii, îi lustruim și aranjăm lângă ușă, sperând să fie umpluți cu ceva surprinzător.

Ca de fiecare dată analizăm originalitatea, mesajul transmis cu voia sau fără voia comunicatorilor, calitatea design-ului, congruența cu personalitatea brandului și impactul general. Începem cu cele bune, pentru a ne amuza la final de celelalte.

Apreciem: Delaco, Doncafe, Nescafe, Jagermeister și Oreo

La fiecare dintre ele am urmărit cum au îmbinat conceptul sărbătorii cu personalitatea brandului.

Continuarea aici.

Improvizaţie muzicală

Written By: Gia Codrescu - Oct• 05•15

În cadrul Improfest am participat şi la workshopul Musical Improv Made Easy, ţinut de Trent Pancy, The World Famous Comedian :)

Ne-a învăţat cum să creăm un cântecel uşor de cântat şi amuzant, cu rimă, pe o anumită structură (refren format din patru versuri, din care trei la fel, strofe de 2 sau 4 versuri, cu rimă şi cuvântul care are legătură cu tematica la final).

Nu improvizez momentan pe nicio scenă, însă sâmbăta trecută am fost cu câteva colege la nişte copii frumoşi să le povestim despre Univers şi Sistemul Solar şi am putut scrie şi cânta cu ei un cântecel. 10 copii (de 7-12 ani) au primit câte o planetă sau soarele şi au cântat celorlalţi care erau juriul :) Ne-am distrat pe cinste. Cântecelul este mai jos, melodia e la alegere (cea din Podul de piatră s-a darâmat sau alta) :)

Soarele se invarteste ca un dansator
Soarele se invarteste ca un dansator
Este usor si arzator
Soarele se invarteste ca un dansator

Mercur e primul care intra-n dans
Este de fier si canta cam fals

Venus il urmeaza si repede valseaza
E innorat, dar imbujorat

(Refren)

Pamantul intra si el in hora
E plin de apa si ne adora

Marte apare si el vanjos
Rosu la fata si pretios

Bridge:
Marte e speranta noastra
Are apa pentru dumneavoastra
Poate intr-o zi il colonizam
Pe voi copii noi ne bazam

(Refren)

Jupiter e cel mai mare si e furtunos
Are un ochi rosu, e suparacios

Dar Saturn il face sa rada cu lacrimi
Invarte cercuri si zice bancuri

(Refren)

Uranus e somnoros, danseaza linistit
Sta pe o parte si e indragostit

Neptun se uita la el frumos
E infrigurat, dar foarte curios

Pluto e ultimul din gasca cea mare
Va saluta pe toti si va da bomboane

Soarele se invarteste ca un dansator
Soarele se invarteste ca un dansator
Este usor si arzator
Soarele se invarteste ca un dansator

(Dacă vă place de ei, puteţi face şi voi proiecte de genul ăsta, sunt foarte cuminţi, bine crescuţi şi jucăuşi. Acolo puteţi face şi donaţii, dacă aveţi prea multe hăinuţe, mâncare sau bani :) )

Inchide ochii

Written By: Gia Codrescu - Sep• 25•15

Prima seară a Improfest a umplut Sala Media a Teatrului Naţional!

Am ascultat cinci actriţe frumoase, reunite în trupa Iele, cântând una despre cealaltă, apoi despre Iubire, la puterea feminin, am văzut şapte improvizatori foarte diferiţi, denumiţi Thy Neighbor’s Goat, în trei scene istorice, create în jurul brânzei, pe timpul Dacilor, vinului, în epoca Medievală şi paranoiei, în Comunism şi un deosebit spectacol pe întuneric care m-a impresionat cel mai mult şi despre care vreau să vă povestesc puţin aici.

The Bat a provocat trupa Freeze la un teatru radiofonic improvizat. Pe întuneric, fiindcă „ochiul închis afară înăuntru se deşteaptă”. S-au luat şi de această dată trei sugestii: un obiect (măr), un personaj (frizer) şi un viciu (heroina). Ce mi-a plăcut foarte mult a fost că închizând ochii am văzut mult mai bine tot decorul, decât într-un spectacol normal, în care acesta e sugerat prin pantomimă şi astfel refletorul atenţiei cade mai degrabă pe gesturi decât pe obiecte.

Am văzut tejgheaua ruginită a vânzătorului de mere, îmbrăcat într-o salopetă albastră, care se întâlneşte cu prietenul lui, mai scund şi mai grăsun decât el, pe care nu-l mai văzuse de douăzeci de ani, cu care împărţise aceeaşi dragoste, o moldoveancă dulce îmbrăcată în roz, am văzut copilul care pofteşte mere şi se murdăreşte până la urechi de zeamă când le înfulecă, am văzut sala de aşteptare de la medic şi doamna cu batic vişiniu pe cap care a rămas fără păr datorită frizerului nebun, am văzut camera în care Dan deschide valiza cu heroină, cu postere cu The Wall şi Pulp Fiction pe perete şi l-am văzut din păcate şi pe tatăl fără chiloţi, făcându-i ochi dulci iubitei fiului său. Am văzut tot, la fel cum văd atunci când citesc. M-am simţit astfel implicată mai mult în spectacol, liberă să umplu spaţiile goale cu propria imaginaţie. Mulţumesc, Freeze, pentru trei poveşti captivante şi pofta de mere cu care m-aţi lăsat! :)

Cenusareasa moderna

Written By: Gia Codrescu - Sep• 23•15

Robert se epila pe picioare când auzi o voce suavă. Lăsă aparatul de ras pe marginea chiuvetei, închise apa și se apropie de peretele dinspre care venea cântecul. Se sprijini cu spatele de faianța  rece și umedă, închise ochii și lăsă vocea gravă, profundă, de femeie, să îi pătrundă prin urechi în creier și de acolo să se scurgă în tot corpul. Yellow diamonds in the light/ And we’re standing side by side/ As your shadow crosses mine/ What it takes to come alive. Se plictisise până peste poate de târâturile pe care trebuia să le evalueze. Nu avea ce alege din ele. Vroia o femeie adevărată, care pe lângă sâni, cur, buze, ochi, ten, păr să aibă și acel ceva. Mister, inteligență, talent. Ce voce! I-ar plăcea să o audă șoptindu-i numele. It’s the way I’m feeling I just can’t deny/ But I’ve gotta let it go/ We found love in a hopeless place. Era zece seara deja și a doua zi dimineață aveau filmare, voiau să prindă răsăritul pe plajă, așa că dacă avea de gând să facă ceva trebuia să se grăbească. Își înfășură un prosop în jurul taliei și ieși pe coridorul hotelului.

Fata încercă să-i spună că venise pentru Robert, burlacul din ediția a paisprezecea a Mireasă pentru fiul meu, în timp ce se holba la prosopul puțin umflat la mijloc, dar nu apucă să-și termine fraza, fiindcă bărbatul o luă în brațe, se întoarse la el în cameră cu prada și o trânti pe patul hotelului de trei stele din Neptun. Vecinele lui auziră în acea noapte mai multe lovituri ale tăbliei patului în contact cu peretele și câteva suspine care le făcură să simtă o mângâiere apăsată în zona ovarelor. Fiecare se gândea care dintre celelalte ar putea fi norocoasa, așa că nu avură parte de somn până dimineață, când ațipiră cu ochii umflați.

Când Robert se trezi, fata plecase. În minte îi apăreau, pe măsură ce se dezmeticea, imagini, sunete și mirosuri de care tocmai avusese parte. Părul brunet la rădăcină și blond la vârfuri, îndreptat cu placa, buzele rumene, de copil, cu cea de sus la fel de groasă ca cea de jos, pistruii de pe nas, sprâncenele dese, genele false care îi cădeau pe obraz în timp ce o lovea cu pelvisul, icnetul ei la fiecare lovitură, mirosul dulce-acrișor al transpirației, gustul intens al păsăricii ei, ca cea mai nobilă Stilton bleu. Luă perna ei în brațe și două alarme se porniră să sune în același timp, cu ring-tone-uri diferite. Bucata pe care o știa pe dinafară a lui Armin van Buuren intrase în duet cu un zdrăngănit dulce de chitară necunoscut. Când ridică privirea, lângă iPhone-ul lui negru stătea un Samsung alb.

Ieși năuc din cameră, cu același prosop în jurul taliei și telefonul străin în mână când cameramanii emisiunii tăbărâră pe el, iar candidatele la inelul de logodnă începură să-l salute și să-l pupe în ciuda feței lui schimonosite de silă. Când intră în camera fetei, pe care nu știa cum o cheamă, simți un pumn în plex, ca la orele de taekwondo. Două cameriste schimbau așternuturile. Nici urmă de ea. Se schimbă într-o viteză, trecu pe la cantină să își bea cafeaua, pe care o dădu pe gât ca pe un shot de tequilla și alergă spre platoul de filmare, cu speranța că o va găsi acolo. Nu apăru până spre cinci, când filmările se terminară și toată echipa avu liber pentru masa de prânz. Cheia stătea în telefonul ei, doar că avea un pattern de siguranță cu care se jucase în continuu și nu reușea să-l ghicească.

În timp ce rodea o aripă de pui picantă, ce tot spera obsesiv se întâmplă. Samsungul sună cu un ciripit și o vibrație. Mama Orange. “Alo? Bună ziua. Fata dumneavoastră și-a uitat telefonul la mine. Unde o găsesc să i-l returnez? Cum care fată? Aveți mai multe? Din păcate nu mi-a spus numele ei, abia ne-am cunoscut. E șatenă, frumoasă, miroase a brânză cu mucegai. Nimic. Am zis că miroase a Bleu Travaille, un parfum. De unde sunteți? Constanța? Perfect, dați-mi un semese cu adresa, într-o oră sunt la dumneavoastră.”

Robert, înarmat cu telefonul alb și două buchete de trandafiri, unul roz, pentru mamă și celălalt portocaliu, pentru fată, sună la ușa cu numărul 24, de la etajul 3 al blocului 14 de pe Tomis 32. Îi deschise o doamnă în vârstă, cu o figură severă și un cățel gri, flocos, i se împletici printre picioare, dând din coadă și lătrând ascuțit. Nu apucă să ofere primul buchet doamnei, că două tinere, cu părul negru la rădăcină și blond spre vârfuri se aruncară pe el, mai să se împiedice de cățel și să cadă grămadă peste cuier. “Dorina, Ioana, eu sunt Dorina, ea e Ioana, eu sunt Ioana, încântată, mulțumim pentru flori, ce frumoase, parfumate, ca tine, ce bine miroși, cu ce te-ai dat? Kelvin Clein? Ce brațe ai, de câte ori mergi la sală pe săptămână? Mă poți ridica într-o mână cred, hai să-ți dau un gin tonic, vrei? Sau o bere, de la congelator. Stai aici, pe canapea, am făcut și prăjituri cu cremă de migdale, pari tensionat, hai să-ți facem un masaj”. Robert se simțea ca într-un montagne russe după două șaorme cu de toate. Nu-i venea să creadă că fata lui cu voce suavă putea fi una dintre aceste două ciocănitori. Îi veni în sfârșit ideea salvatoare. Se ridică în picioare și cu o mână în aer strigă “Telefonul! A cui e telefonul?”. Atunci, fetele, se întoarseră cu o piruetă pe călcâie și i se aruncară în brațe. “Al meu e, l-am rătăcit aseară! Tu făi mincinoaso, tacă-ți gura, de ce minți? Al meu e, prințișor. Samsung alb? Vezi că știu? Am meu e, normal, se asortează cu balerinii.”. Cu ochii mari și palpitații la inimă, bărbatul le puse să îl decodeze, dacă era al lor. În timp ce fetele și-l smulgeau una din mâna alteia, încercând diverse modele, ușa sufrageriei se deschise și o fată diafană, care pășea de parcă levita intră cu un încărcător în mână. “Nu o băga în seamă, e doar filipineza noastră”, ziseseră în cor cele două. Fata, senină, spuse, cu o voce calmă și profundă: “Spirală din centru. Acesta este pattern-ul.” Pe Robert îl luă un val de adrenalină pe sus și sări la ea să o sărute. În timp ce se sărutau și celelalte femei se uitau cu gura căscată la scena ca de film, iPhone-ul din buzunarul lui începu să vibreze. “Robert? Unde ești? În două ore filmăm LIVE finala. Hai să te pregătești. Azi îți vei alege viitoarea soție.”.