Posted by Gia Codrescu on Apr 3, 2011 in Book World
De cand nu ati mai citit o carte care sa va dea peste cap? Sa va arunce in sus printre firele de inalta tensiune, deasupra blocurilor, sa va lase sa plutiti un pic deasupra Bucurestiului si apoi sa dea cu voi de asfalt, sa stearga cu voi pe jos, sa va loveasca de toate bordurile? De cand? Poate niciodata? Dilar pentru o zi poate face asta. Si va va placea la Nebunie!
Aparent, o carte politista. In fapt, o carte despre droguri. In esenta, o carte cu multe idei, imagini si senzatii. O carte cu ganduri despre lume, viata si oameni. O carte cu pasaje poetice macabre, filosofice sau erotice. O carte cu injuraturi si bucati de pictura suprarealista. O carte care te poate face sa razi nestapanit, sa simti ura, iubire sau excitatie sexuala. O carte care te poate face sa plangi, pe ascuns sau in public, depinde unde o citesti. O carte scrisa de parca Andrei Ruse a crezut nu va mai scrie niciodata.
Deschide usile perceptiei. The Doors se aude pe fundal. Incepe calatoria.
Un barbat la 40 de ani are criza varstei de mijloc. Atunci revede ce a facut in viata si i se pare putin. Vrea mai mult. Vrea sa-si demonstreze lui si familiei lui ca poate mai mult. Politist, se afla in mod simbolic in apararea statului, a sistemului social in care traim. Ce fac politistii? Baga la inchisoare infractori. Ce inseamna inchisoarea? Lipsa de libertate.
Pe baricada opusa, infractorii in cazul nostru sunt dealerii si consumatorii de droguri. Ce inseamna drogurile pentru ei? Un altfel de libertate. Una care deschide mintile, rupe barierele constientului, scufundandu-te in inconstient – acea lume de vis, de cosmar, de adevar. Singura lume in care poti incerca mai multa sinceritate. Sigur, exista si alte metode de a ajunge acolo, dar drogurile sunt o scurtatura. Si inca una placuta. Periculoasa daca exagerezi. Iar ele te fac sa exagerezi.
Avem pe de o parte o excursie in lumea drogurilor, unde aflam care sunt efectele catorva dintre ele si ce ti se poate intampla daca iei o supra-doza. Pe de alta parte, drogurile sunt doar un pretext pentru a-i pune pe oameni fata in fata cu ei insisi, pentru cateva marturisiri.
Imagineaza-ti ca inchizi ochii, iar cand ii deschizi esti intr-un parc de distractii. Iarba ar fi caruselul – multe imagini, detalii, culori, te invarti usor printre idei si senzatii. Ketamina ar fi roata cea mare – totul devine mai lent, miscarile pe care le faci, vorbele pe care le spui, pamantul, aerul se misca mai incet, pana la urma ti se face rau si ai o cadere de glicemie. LSD-ul ar fi casa groazei – multe camere diferite, iluzii optice si halucinatii uluitoare, iar Metamfetamina roller coaster-ul – fiecare senzatie e de 10 ori mai puternica si in loc de adrenalina, simti multa, insuportabil de multa iubire.
Apoi ar fi Bucurestiul, Jim Morrison, Aldous Huxley, mancarea, brandurile, reclamele, artificialul, minciunile, rutina. Cateva bucati:
“Trec printre oameni ca printre jaloane. Cersetorii imi spun sa-ti ajute Dumnezeu, si chiar daca-s grabit, nu uit sa le arunc la fiecare cate o hartie de un leu, am pregatit un teanc special pentru asta. Am nevoie de rugaciuni si de vorbe ieftine, energia lor ma face sa-mi tin spatele drept. Azi cred in superstitii si sunt atent la pisici negre, la scari, pornesc dupa fiecare oprire la o intersectie cu dreptul si asa mai departe.”
“Muzica poate sa fie deshidratata, ca un aperitiv prost. Muzica buna, ca cea a Nebunului, era suculenta.”
“(…) zambeam intruna, atat de puternic, incat mi se strangea toata pielea fetei spre gura. Si vroiam mai multa piele, cat mai multa, sa se intinda pe zeci sau sute de kilometri si s-o pot trage pe toata. Atat de tare zambeam.”
“(…) cobor capul si nimeresc cu privirea intr-o vitrina plina cu tot felul de mezeluri. Nu sunt altceva decat animalute dragalase. Schingiuite, taiate de vii, urland. Injunghiate sau curentate. Inghetate. Transportate in dricuri cu congelatoare. Feliate. Aromate. Preparate. Imi vine sa vomit.”
“Am apropiat flacara, varful ei invizibil, de capatul tigarii. Am tras si am auzit hartia murind.”
“Ea era frumoasa ca un copil. Radia. Si parul acela asiatic, negru si drept, ii cobora pe spate in forma de V. Cand se rotea i se puteau observa sanii mici si roz… m-a vazut si s-a oprit brusc. Ma fixa cu ochii ei mari si portocalii. Nu stiam ca oamenii pot avea ochii portocalii. Nici macar in vis.”
“Ei interzic ce pot face drogurile din oameni. Dar drogurile nu pot scoate din oameni nimic in afara de ceea ce ei sunt deja.”
“Suntem falsi. Ne aratam numai pozele in care iesim bine. Cand de fapt am inchis inauntru niste copii care vor sa faca lucruri traznite.”
“Am bagat nasul in parul ei pufos, carliontat, care mirosea a migdale uscate si lapte proaspat, fiert.”
“N-am mai satisfacut nicio femeie asa. Sunt un zeu. (…) totul incepe sa faca sex alaturi de noi. Chiar si peretii se fut intre ei, asta simt, desi raman la locul lor.”
“Ai mare grija de pielea ta acum ca vezi cum lumea-i condusa de un nebun care i-a convins pe toti prostii sa le fie rusine de ei insisi. De sexul lor, de iubirea lor, de hainele care nu-s la moda, de gesturile stangace, de saracie, de schimbare, de tot ce-i altfel, nu, domnilor? Si tipa spre Casa Poporului: – Fie-va sila de voi si teama de moarte, tineti-va mintea ocupata si consumati. Consumati! Sa nu mai ramana nimic aici, in afara de pamant uscat si o apa jegoasa.
“(…) la prima statie de metrou unde vezi o adunatura de oameni, cu capul in pamant, care daca se privesc, o fac pe furis, speriati? Sunt teleghidati de o telecomanda virtuala care-i trimite acasa sau la munca, ce-i asta? Cum am ajuns aici?”
“Iadul incepuse sa se dezlantuie in fata mea… asfaltul din parc, betoanele din jurul nostru, plasticele, luminile colorate artificiale care se vedeau pe blocuri, toate erau niste mutatii grotesti, niste jucarii urate ale unor copii frustrati.”
“(…) raspunsurile erau toate acolo ca un banc de pesti. Lasai plasa si scoteai cu sutele, cu miile odata. Mint! Iti sareau direct in barca si-ti zambeau.”
“Dumnezeu iti va spune: (…) Am nevoie de oameni care sa vada. Care sa fie pregatiti sa vada, caci tamplele mele pulseaza in ochii vostri. Inchideti ochii doar cand se usuca sau sunt obostiti (…) Iar eu voi pune in fata voastra lucruri pentru care sa traiesti. Sa plangi si sa razi.“
“Suntem toti in rahatul asta numit viata, si nu pentru foarte mult timp, asta trebuie sa intelegem. Ok, nu suntem toti la fel, nu trebuie sa ne iubim, pentru ca oricum ar fi ceva fals, ceva ipocrit; nu ne putem iubi, dar putem avea grija macar mai mult unul de celalalt.”
Desfaceti-va centurile de siguranta. Calatorie placuta!
Posted by Gia Codrescu on Mar 21, 2011 in Inner World
Violoncelul meu drag,
Sonata Lunii nu e la fel fara tine. Clapele pianului sunt reci, lipsite de nuanta, fara vibratia corzilor tale. Fildesul nu poate egala metalul lor cald, incalzit de atingerea arcusului meu. Do, Sol, Re, La. Dorinta, Solitudine, Renastere, Labirint.
Gandeste-te la un elefant. Apoi la un copac. Din coltii primului si trupul celui de-al doilea se fabrica cele doua intrumente. Metalul este scos din pantecele pamantului. Iar sunetele… Sunetele se afla in degetele celui care canta. Gandeste-te la inima interpretului. Acolo ele se nasc si calatoresc prin sange, pana la degete. Ai vazut cum isi freaca degetele cei care se pregatesc sa cante? Ii gadila, fiindca sunetele se afla deja in buricele lor, asteptand cu nerabdare sa iasa.
Dorinta de a iubi, Solitudinea lumii interioare, Renasterea cu fiecare rasarit si Labirintul de sensuri. Despre asta e viata. Despre asta e violoncelul.
Pianul in schimb are o existenta liniara. Previzibila. Superficiala. Octavele sunt asezate consecutiv, clapele stau ca niste soldati bine pregatiti si fidelizati pana la os. Clapele negre sunt singurele care se razvratesc, insa nici ele prea mult. Doar cu un semiton. Poti canta la pian fara sa stii sa canti, trebuie doar sa apesi pe clape. Incearca sa faci la fel cu un violoncel. Te va avertiza rapid ca ai un drum lung de parcurs, scotandu-si ghiarele si zgariind cu ele o tabla imaginara.
Clapele pianului pot reda un ropot de ploaie de vara, rostogolirea unor baloti usori de grau pe o pajiste, piruetele unei frunze luate de vant, dar nu pot reda niciodata un sentiment. Pianul este despre peisaj. Despre Frumos sau Urat. Violoncelul este despre Om, despre bucurie sau tristete, despre Bine sau Rau.
Viata mea e o partitura de pian. Frumoasa, dar nu e de ajuns. Vreau sa ma strangi in brate. Atunci venele mele intra in vibratie, interiorul meu se goleste – doar un aer plin de energie ramane in mine. Gatul mi se lungeste si de undeva din locul unde se afla creierul meu, poti sa ma reglezi. O tonalitate mai jos, sau una mai sus. Ne acordam.
Hai sa facem din piesa asta o eternitate. Numar zilele bune dupa numarul eternitatilor pe care le traiesc.
Posted by Gia Codrescu on Mar 16, 2011 in Outside World
Sanii iubitei iti pot prelungi viata
“Daca tineti la sanatatea partenerului, atunci ar trebui sa-i permiteti ca timp de 10 minute pe zi sa se uite la sanii vostri. Specialistii au demonstrat ca privitul insistent la bustul femeilor prelugeste viata unui barbat cu minimum 5 ani.
Un studiu realizat de cercetatorii germani si publicat in revista de specialitate „The New England Journal of Medicine” arata ca holbatul la sanii doamnelor imbunatateste starea de sanatate a barbatilor.
Se pare ca excitatia provocata de privitul la niste sani frumosi stimuleaza inima si implicit circulatia sangelui. Mai mult, 10 minute de holbat la sanii unei femei echivaleaza cu 30 de minute de aerobic.
“Fara indoiala ca holbatul la niste sani ii face pe barbati mai sanatosi. Excitatia sexuala face ca inima sa pompeze sangele mai repede si ajuta la imbunatatirea circulatiei. Daca acest lucru se intamplă zilnic, riscul unui atac de cord se reduce la jumatate“, a declarat doctorul Karen Weatherby, cel care a coordonat studiul.
Studiul s-a desfasurat pe o perioada de cinci ani si a implicat monitorizarea a 200 de barbati.”
Posted by Gia Codrescu on Feb 26, 2011 in Some Stories
Control. Respir, inspir, expir. Inspir de doua ori si expir o data. Ma linistesc. Nu trebuie sa mai fie mult pana vine cineva sa ma scoata naibii de aici. Volanul ma apasa pe burta si inca aud rotile cum se invart scartaind ingrozitor. As vrea sa-mi duc mainile la urechi, insa nu le pot misca. Aveam impresia ca numai in filme se intampla asa ceva. Sau in cartile proaste. Nebuna de femeie iubeste un barbat, se urca in masina si vrand sa-i faca o surpriza la ora 11 noaptea alearga pe autostrada pana la el. Asta pana vede ceva intunecat pe drum, franeaza si incepe sa piarda controlul. Am spus ca face toate astea iarna, pe polei, la -12 grade? Macar nu simt frigul. Adrenalina imi fuge prin vene ca alergata de caini.
Daca mor? Daca ceva mi-a fracturat coloana si nu simt destula durere incat sa-mi dau seama? O sa vina o echipa de la SMURD sa ma descarcereze, o sa-mi spuna ca din pacate nu mai pot face nimic, ca daca ma misca o sa mor. Si le-am redirectionat si 2% din impozitul catre stat. Bani aruncati in vant.
Si daca mor, ce? O femeie nebuna mai putin. Klaun probabil doarme la ora asta si nici nu banuieste ce surpriza vroiam sa-i fac. Sau ce surpriza o sa aiba dimineata cand o sa afle cand sunt la spital. Sau la morga. Macar sa fiu undeva, sa nu mor aici ca proasta in frig.
Bine. Deci acum ca m-am plans, sa incep sa fac ceva. Incerc sa ma trag de la locul meu. Mmmm… Cine a inventat schimbatorul de viteze? Ca sa-mi intre mie acum, ma scuzati, unde la ora asta trebuia sa fie altceva, mai placut. Uh. Bine ca ma pot misca. Mainile erau sub mine, nu stiu cum au ajuns acolo. Iar picioarele se pare ca sunt intregi, doar putin strivite sub bord.
Ok. Deci masina mea e varza. S-a rasturnat, s-a lovit de ceva si s-a scofalcit ca intr-o durere de stomac. Opel Corsa argintiu, cumparat chiar anul asta. Oare daca am CASCO se mai poate face ceva?
La naiba, mi s-au rupt tocurile. Arat ca o gasculita inghetata, dar macar am reusit sa ies din masina. De ce nu m-am nascut la Ecuator? Ar fi fost atat de cald incat as fi zis, atunci cand as fi atins capota, “degetele imi frig” si nu “mi-e frig la degete”. Intotdeauna m-a amuzat cuvantul asta, “frig”. Ce ipocrit. Poate lua sensuri total opuse, in functie de cum vrei sa-l folosesti. O curva.
Bun. Si acum ce? Masinile vajaie pe langa mine de parca nici n-as fi. Cu masina pe ‘banda de stationare accidentala’ nici ca ma baga cineva in seama. Daca as fi ramas in mijlocul drumului oare ar fi catadicsit cineva sa opreasca, sau m-ar fi depasit ca pe o groapa, injurand?
Helloo! E aproape 12 ceasul si nu sper sa ma trezesc din cosmarul asta stupid. Fac semne la masinile care trec, poate are vreuna suflet. Se pare ca nu.
Clar. Sunt pedepsita fiindca n-am stat acasa, cuminte, in patul meu, si a trebuit sa alerg catre oameni care nu m-au chemat. Klaun ar fi facut o criza de isterie cand m-ar fi vazut, mi-ar fi tinut o pledoarie demna de un discurs electoral, cum ca n-ar fi trebuit sa plec, sa-mi risc viata (cam ar avea dreptate aici), ca as fi putut sa dau un telefon doar, sa vorbim si apoi sa ne vedem maine, ca oamenii sanatosi la cap. Eu as fi tacut si dupa ce ar fi terminat l-as fi sarutat. M-ar fi dus in baie sa ma spele, mi-ar fi facut un ceai cald si m-ar fi bagat in patul lui de hotel cu miros de levantica si otet. Ar fi lasat lumina aprinsa si ar fi inceput sa ma mangaie, sa-mi spuna ca e langa mine chiar daca nu e. Ca nu trebuie sa ne vedem zilnic, fiindca mai important e sa putem fi impreuna chiar daca nu suntem. Ar mai fi repetat asta de cateva ori, apoi am fi facut dragoste. De cateva ori.
Cred ca o sa fac pneumonie. Mai bine incerc sa-mi gasesc mobilul, sa sun la 112 sau ceva. Alo, Klaun, eu sunt. Ok, vreau sa nu te sperii. Sunt pe autostrada, veneam spre tine si am avut un accident. Ok, te-ai speriat. Acum linisteste-te te rog ca sa putem rezolva ceva. Masina nu mai e functionala, e al naibii de frig si mi s-au rupt tocurile. Unde sunt? Habar n-am. Ultima data stiu ca am trecut de km. 45. Tin minte asta fiiindca am ras. Mi-am amintit cum numaram noi bornele cand mergeam la munte vara. 10, 20, 30, 45. Nu, nu cred ca sunt in soc. Doar ma gandeam. Nu, nu vreau sa vii. Mai suna si tu la politie, salvare, eliberare sau mantuire, ceva. Merci. Ma suni daca ai un raspuns. O sa incerc sa ma bag inapoi in masina. Si eu te iubesc. Bine, nu o sa inghet. Doar pentru tine. Pa.
Stau si ma gandesc. De ce las eu dragostea sa-mi ia mintile in asa hal? De ce trebuie sa ma simt ca un soarece drogat ce alearga fara sa stie de ce in rotita lui, sperand ca astfel va ajunge undeva? Tara unde totul e facut din cascaval e numai in mintea lui, iar el e prins intr-o cusca. Doar rotita ii da senzatia de libertate. Ii da senzatia ca prin vointa lui, poate face lucrurile sa mearga… Ca poate avea vreo influenta asupra vietii lui mici si puturoase. Si alearga, alearga, pana moare. Sau pana se trezeste si-si da seama ca usita de la cusca e deschisa. Trebuie doar sa se hotarasca sa plece.
Mi se pare lipsit de demnitate sa nu poti avea control asupra ta. Sa trebuiasca, fara sa stii de ce, sa te trezesti la ora 10 din pat, sa te imbraci si sa iesi pe viscol afara, sa iei masina si sa conduci pana faci accident. Pana ti se rup in doua rotita si visul cu tara de cascaval. Trebuie doar sa ies din cusca si o sa fiu libera. Fara Klaun, fara iubire, dar libera. Sa-ti schimbi dieta, asta e adevaratul secret. Daca poti manca si altceva decat cascaval, atunci poti deveni fericit. E o chestie de gust.
Asa ca, gata. Auzi, ca vine si salvarea. Abia astept sa-mi puna niste perfuzii dulci. Sa ajung la spital si sa mananc o supa nesarata. Un pilaf cu ciuperci din conserva. O sa fiu cu adevarat libera, iar delimitarea dintre a fi sau nu cu cineva o sa fie din nou clara. Nimeni nu e langa tine chiar daca nu e. Nu poti fi impreuna daca nu esti. Atat de simplu.
Posted by Gia Codrescu on Feb 12, 2011 in Inner World
My little castle. Asa il alint cateodata, iar el nu intelege de ce.
E un castel micut, nu are decat patru turnulete, si totusi are atat de multe detalii, de parca ar fi fost sculptat in filigran. Te poti uita la el zile, luni, ani intregi fara sa te plictisesti. Fiindca mereu gasesti cate o forma noua sau o noua fateta redata de recompunerea formelor ce il alcatuiesc.
Imi place sa ma asez jos in iarba, cu fata la el si doar sa-l privesc. Ma pierd atunci cu totul – uit ce aveam de facut in ziua respectiva, uit cum trece timpul si ca ar fi trebuit sa-mi iau o bluza mai groasa pe mine. Pur si simplu il admir, sau mai degraba, il contemplu. Fiindca e un castel la fel de linistit ca un templu.
Cred ca din cauza ca este atat de linistit, in preajma lui mi se face repede somn. Poate si fiindca am incredere in el si ma simt aparata, in siguranta, asa cum se simte un pui de vultur la adapostul cojii de ou. Simt ca zidurile lui albe, de piatra, pot opri oricate sageti otravite, iar acoperisul lui azuriu poate intoarce din drum pasarile intunecate ale raului. Cel mai dulce si mai odihnitor somn pe care l-am dormit vreodata, l-am dormit langa el.
Cand il privesc, sunetele din jur isi reduc volumul la minim, apoi se sting. Ramane doar o melodie pe care o cant in gand:
Ornamente, sculpturi, creneluri – nenumarate. E cel mai vesel castel linistit pe care l-am vazut. De cele mai multe ori castelele vesele sunt zgomotoase, primesc invitati si organizeaza petreceri, iar cele linistite foarte gri, sumbre si reci. Acum avem de a face cu un castel frumos, vesel si in acelasi timp singuratic, iubitor, primitor si cald, dar inconjurat de ceata.
Nu va mai spun ce gasesti daca ii treci pragul… Acolo, inauntru, am fost doar de cateva ori, insa imi amintesc fiecare aroma si culoare, fiecare vaza si tablou. Nu se poate descrie. E doar bucurie si mister. Acolo sunt mii de camere cred, iar eu am intrat doar in cateva. Acolo sunt curioasa sa cunosc mai mult, acolo sunt fericita cum n-am fost niciodata, acolo vreau sa devin castelana…
