Work doesn't Work

Ce ne motiveaza sa muncim si de ce ?

Intamplator acum lucrez la o analiza de criza organizationala – cazul Raluca Stroescu de la Ernst & Young, care si-a pus punct vietii in urma epuizarii excesive la munca. Nu o sa intru in nici un detaliu, subiectul a fost larg dezbatut din aprilie, de cand s-a intamplat, intors pe toate partile si consumat.

Insa, oare nu cumva acest subiect este mai mult decat o poveste, este un simbol pe care trebuie sa-l avem in vedere in anumite momente, pe care trebuie sa-l analizam din punct de vedere psihologic? Cum ajungem sa lucram atat de mult incat sa uitam de noi?

In primul rand ne putem intreba cat este de manipulator sistemul in care traim de ne ofera asemenea satisfactii incat putem ajunge sa uitam de nevoile noastre de baza. Cum reuseste sa ne prinda ca intr-un carusel din care apoi nu mai avem curajul de sa sarim?

In principiu acest sistem functioneaza foarte simplu. Daca nu mergi la scoala nu vei putea munci, daca nu vei putea munci, nu vei castiga bani, daca nu vei castiga bani, nu vei putea trai o viata normala si deci nu vei avea o casa, o masina, un copil, o familie.

Nu demult, oamenilor li se promitea viata de dupa, o viata stralucitoare cu tot ce si-ar fi putut vreodata dori. De cand cu democratia, oamenilor li se promite o viata stralucitoare aici si acum cu o singura conditie: sa munceasca. Bine, acum chiar daca muncesti, uneori tot nu poti avea ce spuneam (casa, masina, copil, familie) si atunci trebuie sa-ti iei si un credit. Un credit care te fixeaza si mai mult in sistem.

Ok, am vorbit despre sistemul care, in afara oricarei teorii a conspiratiei, ci cu argumente, foarte simplu, te face sa crezi ca scopul tau in viata e sa muncesti. Si nu zic ca e bine sau rau, ci doar ca asta se intampla.

Un alt lucru care te face sa vrei sa muncesti, dar care vine de data asta din interior, este talentul. Acel ceva care arde in tine si te face sa iti doresti sa descoperi mai mult din ceea ce esti si din lumea din jur, pe un domeniu anume. In acest caz, de obicei, combini o pasiune pe care o ai cu un job. Si atunci devii workaholic, ramai peste program la serviciu si trebuie sa vina directorul sa te goneasca acasa

Astfel, daca asociezi o pasiune cu un job si mai adaugi si ambitia dezvoltarii personale, poti obtine un om specializat pe ceea ce face, poate chiar cel mai bun, dar din pacate atat si nimic mai mult. Bineinteles, daca nu se pastreaza niste limite. Pentru ca acel om, devenind specializat, nu va mai avea grija si de alte aspecte ale vietii sale, la fel de importante. Va uita ca timpul trece si nu mai poate fi recuperat, ca exista si in alte domenii dead-line-uri pe care trebuie sa le respecti, care pot schimba cursul vietii tale cotate la bursa

Nu ai prea multe sanse in viata sa faci lucrurile asa cum trebuie. Ori le faci pe toate la timpul potrivit, ori mai bine nu le faci. Pentru ca daca acum sa spunem ca te concentrezi numai pe cariera dar lasi in suspensie familia, prietenii, iubitul/iubita, sau chiar sanatatea ta, ele se erodeaza. Si chiar daca realizezi cea mai stralucitoare cariera si te dezvolti foarte mult personal, acele lucruri care se erodeaza vor incepe sa-ti lipseasca din ce in ce mai tare si te vor face sa le compensezi tot prin satisfactia muncii. Intrii intr-un cerc vicios care pana la urma se intoarce impotriva a ceea ce ai realizat bine, profesional.

Insa, nu trebuie sa fie totul atat de dramatic. Se poate pastra in echilibru, trebuie doar sa-ti dai seama de importanta acestui lucru. Sa iti dai seama ca toate se pot face la timpul lor si in acelasi timp bine.

O alta problema, cu dorinta de a munci, este atunci cand ea vine dintr-o fuga de viata. Iar asta este parte integranta a cercului vicios amintit mai sus. Se poate intampla ca lucrurile sa nu stea foarte bine emotional. Si atunci incerci sa nu te mai gandesti la asta, incerci sa nu mai simti acele senzatii negative asa ca vrei sa fii mereu ocupat. Si pana la urma cat poti iesi in oras cu prietenii, cat poti discuta si merge la evenimente? Nu foarte mult asa ca incepi sa te implici in proiecte, cauti sa te angajezi, incepi sa muncesti. E un mod tare bun de a-ti focusa toata concentrarea si energia, de a nu mai simti nici o emotie negativa. Dar pana cand?

Ceea ce incerc sa spun este ca da, suntem invatati de sistem ca munca este foarte importanta si doar prin ea ne putem realiza ca oameni, intr-o societate democratica. Putem avea in noi un talent care sa ne consume pentru atingerea celor mai inalte scopuri. Se mai intampla sa vrem sa fugim de lume si in munca sa gasim cea mai eficienta solutie. Dar pana unde?

Cum sa facem sa nu uitam ca si celelalte lucruri sunt la fel de importante. Poti duce la bun sfarsit cele mai complexe si inovatoare proiecte, poti contribui la dezvoltarea spectaculoasa a firmei la care lucrezi, a sinelui. Dar daca alungi oamenii care tineau la tine, daca ramai singur, ce rost mai are totul ?

Prin urmare, ceea ce conteaza este sa ne dezvoltam pe noi, sa facem lumea mai buna, dar sa nu uitam ca avem nevoie de oameni. Avem nevoie de o familie unita, de prieteni apropiati si de cineva care sa ne iubeasca in mod special Atunci ne vom simti intr-adevar impliniti.

FireWorks

Ce se petrece in noi atunci cand suntem arzator atrasi de cineva?

Sicilienii au o expresie pentru asta. Spun ca ai fost lovit de traznet. Ai vazut o persoana si instantaneu ai simtit cum totul in jur se dilueaza, fuzioneaza si doar ea ramane in prim-plan. E ca atunci cand focalizezi ceva si totul in jur devine blurry. Iar apoi te gandesti fierbinte doar ca vrei sa fie a ta. Simti o senzatie foarte apropiata foamei, simti ca vrei sa o ai, sa o gusti, sa o asimilezi.

Ti se poate intampla asta fata de o persoana pe care o vezi pentru prima data pe strada, la metrou, intr-un magazin. Sau ti se poate intampla cu o persoana pe care o cunosti, in timpul unei discutii, cand ea vorbeste si este de-a dreptul incandescenta. Daca esti intr-un local, uiti de comanda, de muzica din jur, de ceilalti oameni de langa tine si nu o auzi decat pe ea. Ai vrea sa si raspunzi la un moment dat, dar tot ce poti face e sa te uiti cu ochii scanteietori in ochii ei, sa zambesti si sa nu sti ce sa spui, sa nu strici magia, sa nu intrerupi momentul.

Vrei sa ajungi cat mai inauntrul acelei persoane si daca se poate fara vorbe. Ai vrea sa ii captezi energiile si sa le amesteci cu ale tale. Daca sunteti intr-o discutie si spune lucruri incredibil de frumoase, la care nu te-ai fi gandit niciodata, devii magnetic, atragi spiritul si informatia. Pe de alta parte, daca esti destul de plin si tu, reusesti sa orientezi discutia si spre ceea ce tu crezi, atunci este un schimb echitabil. Altfel celalalt se va simti epuizat, pentru ca numai el a oferit.

Ce se intampla cand celalalt se simte atat de admirat de tine? In prima faza imaginatia lui scapara, straluceste combinand si mai creativ cuvintele, pentru a-ti depasi asteptarile. Foamea ta de el, determina foamea lui de sine. Stima de sine creste, se poate transforma in vanitate, care se poate transforma in trufie. Asta daca te arati doar aprins, daca nu ii arati decat apreciere. Acesta este momentul in care acea persoana iti impune testul final. Daca dupa ce a vorbit si tu ai ascultat, ai tacut si ai vrut sa te contopesti cu ea, nu iti revii si nu incepi sa gandesti critic, sa-l contrazici, esti pierdut.

In momentele acelea de vanitate si chiar trufie, celalalt ca sa te respecte va astepta sa fie intrerupt, contrazis, chiar ignorat. Daca asta se intampla, atunci discutia, schimbul de energii va deveni echilibrat. Va incepe sa te aprecieze la randu-i, cu atat mai mult cu cat ai reusit sa te pastrezi pe tine, in fata minunilor lui.

Iar daca asta se poate intampla pur si simplu si depinde de tine cum raspunzi testului, oare nu se poate sa le si provoci pe amandoua? Sa lansezi racheta, sa privesti entuziast focul de artificii, apoi sa spui ca nu a fost destul de rosu-auriu, nu esti de acord cu ultimele scantei si in general trebuia sa explodeze cu cateva fractiuni de secunda mai drevreme Si atunci puteti discuta de la egal la egal.

Oamenii sunt niste fiare cand e vorba de amorul propriu Singura ta sansa e sa-l faci sa scanteieze, apoi sa-l transformi in amorul lui pentru tine.

WaterWorks

Ce ne face sa plangem si de ce?

Expresia pe care o avem atunci cand simtim o durere intensa este foarte asemanatoare cu aceea pe care o avem cand simtim o placere intensa. In fiecare caz se acumuleaza o imensa cantitate de energie negativa, respectiv pozitiva, pe care nu o mai putem suporta, pe care trebuie sa o exteriorizam. Si asta se intampla de multe ori prin lacrimi. Sa nu mai spunem de tipete, lucruri trantite, samd.

Putem plange de suparare sau de fericire. Mai putem plange si de tristete, frustrare, gelozie, invidie. Sau de dor. Ne exteriorizam astfel energia pe care tot noi am acumulat-o, prin gandurile noastre. Si apoi ne simtim mai usurati.

Mai putem plange de emotie, atunci cand audiovedem o poveste impresionanta, sa zicem intr-un film. Atunci actioneaza empatia; durerea sau fericirea extrema a celuilalt ne este transmisa.

Ma gandesc acum la succesul pe care il au filmele de dragoste, dramatice. Sau emisiunile ce fac apel la pathos cum sunt cele in care vine in platou acea persoana draga demult nemaivazuta sau in care se danseaza pentru o cauza. Oamenii au nevoie sa traiasca emotii puternice. Si daca nu li se intampla in viata, le cauta in aceste filme sau emisiuni.

Care ar fi explicatia? Se elibereaza anumite substante ce te fac sa resimti o senzatie placuta de fiecare data dupa ce plangi? Se elibereaza o data cu tensiunile acumulate datorita acestor povesti exterioare si tensiunile care erau deja in tine, din alte motive? Sau este doar nevoia noastra de spectacol, de a participa la evenimente importante, chiar intermediat, pe care ni le insusim?

Sa ne gandim acum ce se intampla intr-o relatie. De obicei fata este cea care plange mai mult. Ea este mai empatica, mai orientata spre sentimental, judeca ceea ce se intampla prin aceasta prisma, se ataseaza mai mult si mai repede. Si daca plange, apoi cum este privita de partenerul ei? El poate sa o vada atunci mai slaba, sau mai frumoasa, sau chiar mai puternica pentru ca se poate implica atat de mult. Depinde de oameni si de context.

Exista astfel lacrimi de la cele mai dulci la cele mai amare. Sunt o eliberare atunci cand energiile se concentreaza prea mult in noi. Daca strangem din dinti si le pastram incercand sa le ascundem, nerecunoscand ce ni se intampla se poate ca aceste energii sa lucreze intr-un mod nedorit.

S-ar putea ca ele sa actioneze ca niste programe de Windows care se deschid mereu cand incercam sa facem ceva, ne modifica interior si in anumite momente ne limiteaza miscarile. Ar trebui prin urmare sa rememoram toate nefericirile prin care am trecut, sa le recunoastem si sa plangem pentru ele?

Asa cum i se intampla oricarei organizatii la un moment dat suntem si noi confruntati cu crize. Avem o situatie de precriza, un element declansator, o criza si o postcriza. Lacrimile sunt un semnal ca elementul declansator s-a produs. Important e sa vedem apoi cum gestionam respectiva criza.

Si la fel cum face si o organizatie, in primul rand ar trebui sa recunoastem ca ne confruntam cu o criza, apoi sa comunicam spre rezolvarea ei. Trebuie sa actionam cu tact. Cel mai bine ar fi sa ne luam o pauza, sa plangem, sa ne gandim, sa trantim ceva intr-o camera special amenajata cu peretii capitonati si multe perne, apoi sa revenim pe scena si sa punem lucrurile la punct

Plansul este bun. Doar daca este urmat de tact