Poveste intre doi copaci

A fost o alta zi pentru cei doi copaci crescuti impreuna. De cand au fost seminte au stiut ca vor avea multe sa-si spuna. Cand au inceput sa se inalte, nu au cautat ca toti ceilalti sa ajunga cat mai sus, dar s-au cautat unul pe altul. Foarte putine ramurele se intrepatrund, dar le este indeajuns ca sa-si vibreze unul altuia emotiile. Si asta doar Primavara tarzie si Vara cand nu-si ingaduie sa mai vorbeasca. Trairile sunt atunci atat de intense, incat tot ce pot face e sa simta, sa se concentreze la a da muguri si frunze, la a nu se rupe in vanturi puternice. Toamna tarzie si Iarna sunt indeajuns pentru a-si comunica impresiile de peste an si gandurile de fiecare zi.

A fost o alta zi de martie pentru cei doi copaci crescuti impreuna. O zi insorita, dar friguroasa. Lacul de la radacinile lor, din care-si trageau seva, era inca inghetat. Pasari se plimbau pe el in asteptarea undelor caldute miscate de pesti alunecosi. Parcul primea din ce in ce mai multi oameni ce vroiau sa respire aer mai curat, sa se plimbe pe alei mai linistite. Totusi, nu venea inca nimeni sa se aseze sub cei doi copaci pentru a-si discuta. Asta le lipsea cel mai mult celor doi in zilele reci. Lipsa unor ganduri indraznete, unor impartasiri amuzante, unor confesiuni, unor regrete. Lipsa unor priviri pline de incredere sau revolta, unor mangaieri, unor sarutari. Astea erau cele care le bucurau ramurile si frunzele de fiecare data.
Un copac simte si gandeste cu toata fiinta lui, prin toate fibrele si firamentele sale. Un copac are nevoie de oameni pentru a simti trecerea, devenirea. Nu de putine ori isi uita inceputul si are credinta ca a fost dintotdeauna in acel loc si va ramane mereu.

Atunci pentru un moment se cutremura din tot corpul si se vrea aruncat la pamant, fara viata. Dar imediat isi observa cutele adanci ale scoartei si isi aminteste. Are 97 de ani.

Cei doi de pe marginea lacului sunt mai norocosi. Au cunoscut de putine ori intensitatea acestor stari de cadere. Isi privesc mereu imaginea reflectata in apa si au o memorie buna. Stiu prin ce au trecut sa ajunga atat de departe, stiu prin ce au trecut sa ajunga atat de aproape. Dar de cele cateva ori cand ar fi vrut mai bine sa nu traiasca, atunci au fost invidiosi.

Au fost invidiosi pe oameni ca pot fi uneori atat de fericiti si nepasatori si alteori atat de resemnati si incredibil de tristi, cand totusi sunt atat de putin durabili, atat de repetabili.

Un copac nu poate avea alta stare interioara decat aceea de calm. Nu poate intelege trairile intense ale gandirii. Doar pe cele ale trupului, in anotimpurile calde. Este atat de impacat cu sine incat nu poate intelege decat echilibrul sau moartea. Pe care dupa cum spuneam, si-a dorit-o de cateva ori. La fel nu poate intelege cum omul, daca stie ca nu va dura mult isi permite totusi sa sufere. Isi permite sa nu fie atent. Sa nu invete de la ceilalti si uneori nici din propriul trecut.
Au fost invidiosi pe toate celelalte vietati ca ele au libertatea de a se misca, de a cauta sa vada ceea ce vor, nu ca ei ce doar asteapta. Pe apa ca se poate inalta transformandu-se in nori, ca poate reveni greu sub forma de ploaie, sau usor sub forma de fulgi. Pe soare ca poate vedea in decursul unei zile tot pamantul, ca poate atinge aproape totul. Pe vant. Pe nisipul din jur. Pe tot. In acele momente vroiau sa fie orice altceva, doar copaci nu.
De obicei insa, in ei se ridica mandria. Mandria de a fi deasupra. De a intelege, de a putea astepta, de a rezista, de a ramane. Mandria de a fi atat de batrani comparativ cu ceilalti, atat de tineri defapt.

A fost o alta zi de martie pentru cei doi copaci crescuti impreuna. Iar acum doi dintre acei oameni care ar trebui sa ii faca sa simta trecerea, devenirea, le stateau in fata. Ceva totusi e schimbat. Parca nici pentru ei timpul nu se scurge repede. Parca le sunt asemenea cu linistea lor interioara, cu nemiscarea lor, cu faptul ca se cunosc atat de bine desi, in fapt, nu trecuse destul. Parca le sunt asemenea cu vointa de a fi la inaltime, de a vedea cat mai mult. Si acestia doi vor sa le faca o fotografie. Au observat frumusetea lor, desenul filigranat al crengutelor pe albastrul innorat al cerului, au observat apropierea lor si poate, ca si ei, li s-au identificat. Si au vrut sa le pastreze o amintire.

Ce povestesc doi copaci? Ce isi pot spune cu vorba lor troznita, scartaita, fosnitoare? Amor Amar Aroma Altar Artar Baron Baston Balzac Canon Camfor Damnat… Nu mai mult decat ceea ce aud dedesubt. Sa le dam dar ocazia sa auda cuvinte cat mai deosebite. Sa ii invatam sa vorbeasca cu vorbele noastre.

Sa ne intoarcem catre inceput… (Poveste despre el)

În timpul când Dumnezeu crea bărbatul, în acea zi neobişnuită, când toate cele create încă se frământau pentru a se defini, în cea de-a şasea zi, un înger veni la El şi-l întrebă : “De ce ai făcut o făptură atât de asemănătoare ţie, Doamne?”

Iar Dumnezeu a răspuns: “Ca să poată fi iubit asemenea mie. Totuşi el va putea alege să fie cum vrea. Va putea alege să ne deosebim întru totul. Este un concept nou, un proiect unic.”

“Dar Doamne, dacă va putea alege să fie cum vrea, ar însemna să poată cădea oricând tentaţiilor şi în cele din urmă păcatului.”

“Exact, tocmai de aceea va fi o făptură ce se va chinui mult datorită naturii sale contradictorii. Va putea crea sau va putea distruge. Va putea iubi sau va putea dispreţui.”

“Dar să spunem că va alege calea cea dreaptă. Ce-l va face să fie iubit, chiar asemenea ţie?” întreabă în continuare, nelămurit, îngerul.

“Oh, dar am reuşit sa adun câteva calităţi remarcabile pe care le-am implementat acestui prototip. Va fi propulsat de ambiţie, orgoliu, demnitate spre cele mai înalte realizări. Va şti în acelaşi timp să râdă, să ironizeze, să se bucure de viaţă.”

“Văd că aproape ai terminat, cum ai reuşit să faci totul atât de repede?”

Iar Dumnezeu explică: “Se bazează pe un mecanism foarte simplu. De aceea va fi şi atât de iubit.
Am uitat să-ţi spun, voi face apoi o altă făptură, special pentru el, care să-l poată iubi. Se va numi femeie. Dacă va veni la ea cu flori, cu ciocolată, dacă va fi atent, o să-l aprecieze. Dacă o s-o ajute la cumpărături, dacă o să se poarte frumos, la fel.”

“Dar de ce ai spus că va fi simplu? Am impresia ca va trebui să poată face foarte multe lucruri pentru femeia lui, pentru semeni, pentru ce va dori să obţină. Nu-i va fi uşor.”

“Adevărat, dar totuşi sistemul este cum am spus, cel putin în comparaţie cu al celeilalte făpturi complementare. Este un sistem bazat pe cauză-efect, în relaţie directă. Va dori să manânce, să muncească, sa doarmă sau să se distreze. Va dori să fie cel mai bun şi va verifica asta de câte ori i se va ivi ocazia, aşteptând mereu confirmări. Va strânge din dinţi când va suferi, de asemenea pentru a-şi arăta tăria de caracter. Va fi considerat a fi cel puternic şi nu va trece nici un minut fără să demonstreze asta. Va face lucruri aparent fără nici o logică, doar pentru a ieşi în evidenţă. Deci, mânat de ambiţia de a fi cel mai bun, de vanitate, va putea face lucruri impresionante. De la a construi imperii până la a dansa cu iubita lui în prima ninsoare. De la a scrie istoria lumii până la a se juca jocuri ale cuvintelor până dimineaţa cu prietenii lui. Va rămâne, până la urmă toată viaţa, un copil.”

“Dar Doamne, sunt impresionat! Mă întreb cum să vrea să aleagă ura şi distrugerea cu atâtea calităţi minunate.”

“Nu va vrea, dar uneori asta va fi preţul pentru satisfacerea dorinţei lui celei mai puternice, de a fi cel mai bun. Iar aici nu se poate ajunge decât dacă se va simţi părăsit sau alungat. Ca un copil, după cum am mai spus. Afecţiunea îl va păstra raţional. Poate părea un paradox, nu ?”

“Incredibil. Cât de uşor se poate crea un cerc vicios. Să nu fie iubit, să facă lucruri rele, pentru care sa fie iubit tot mai puţin, şi tot aşa…”

“Da, este un risc. De aceea voi crea femeia astfel încât să-l înţeleagă, să-l poată accepta şi aşa să-l susţină pentru a se ridica. Va fi dependent de iubirea ei, dar nu va şti asta. S-ar simţi ameninţat. Aşa că aş vrea să păstrăm acest secret.”

“Cu siguranţă, sunt de acord.”

Asta va fi singurul lui neajuns. Va dori mereu să fie iubit şi se va răzbuna dacă nu se va întâmpla asta. Şi acum ştim şi că merită să fie.