Daca mor? Daca ceva mi-a fracturat coloana si nu simt destula durere incat sa-mi dau seama? O sa vina o echipa de la SMURD sa ma descarcereze, o sa-mi spuna ca din pacate nu mai pot face nimic, ca daca ma misca o sa mor. Si le-am redirectionat si 2% din impozitul catre stat. Bani aruncati in vant.

Si daca mor, ce? O femeie nebuna mai putin. Klaun probabil doarme la ora asta si nici nu banuieste ce surpriza vroiam sa-i fac. Sau ce surpriza o sa aiba dimineata cand o sa afle cand sunt la spital. Sau la morga. Macar sa fiu undeva, sa nu mor aici ca proasta in frig.

Bine. Deci acum ca m-am plans, sa incep sa fac ceva. Incerc sa ma trag de la locul meu. Mmmm… Cine a inventat schimbatorul de viteze? Ca sa-mi intre mie acum, ma scuzati, unde la ora asta trebuia sa fie altceva, mai placut. Uh. Bine ca ma pot misca. Mainile erau sub mine, nu stiu cum au ajuns acolo. Iar picioarele se pare ca sunt intregi, doar putin strivite sub bord.

Ok. Deci masina mea e varza. S-a rasturnat, s-a lovit de ceva si s-a scofalcit ca intr-o durere de stomac. Opel Corsa argintiu, cumparat chiar anul asta. Oare daca am CASCO se mai poate face ceva?

La naiba, mi s-au rupt tocurile. Arat ca o gasculita inghetata, dar macar am reusit sa ies din masina. De ce nu m-am nascut la Ecuator? Ar fi fost atat de cald incat as fi zis, atunci cand as fi atins capota, “degetele imi frig” si nu “mi-e frig la degete”. Intotdeauna m-a amuzat cuvantul asta, “frig”. Ce ipocrit. Poate lua sensuri total opuse, in functie de cum vrei sa-l folosesti. O curva.

Bun. Si acum ce? Masinile vajaie pe langa mine de parca nici n-as fi. Cu masina pe ‘banda de stationare accidentala’ nici ca ma baga cineva in seama. Daca as fi ramas in mijlocul drumului oare ar fi catadicsit cineva sa opreasca, sau m-ar fi depasit ca pe o groapa, injurand?

Helloo! E aproape 12 ceasul si nu sper sa ma trezesc din cosmarul asta stupid. Fac semne la masinile care trec, poate are vreuna suflet. Se pare ca nu.

Clar. Sunt pedepsita fiindca n-am stat acasa, cuminte, in patul meu, si a trebuit sa alerg catre oameni care nu m-au chemat. Klaun ar fi facut o criza de isterie cand m-ar fi vazut, mi-ar fi tinut o pledoarie demna de un discurs electoral, cum ca n-ar fi trebuit sa plec, sa-mi risc viata (cam ar avea dreptate aici), ca as fi putut sa dau un telefon doar, sa vorbim si apoi sa ne vedem maine, ca oamenii sanatosi la cap. Eu as fi tacut si dupa ce ar fi terminat l-as fi sarutat. M-ar fi dus in baie sa ma spele, mi-ar fi facut un ceai cald si m-ar fi bagat in patul lui de hotel cu miros de levantica si otet. Ar fi lasat lumina aprinsa si ar fi inceput sa ma mangaie, sa-mi spuna ca e langa mine chiar daca nu e. Ca nu trebuie sa ne vedem zilnic, fiindca mai important e sa putem fi impreuna chiar daca nu suntem. Ar mai fi repetat asta de cateva ori, apoi am fi facut dragoste. De cateva ori.

Cred ca o sa fac pneumonie. Mai bine incerc sa-mi gasesc mobilul, sa sun la 112 sau ceva. Alo, Klaun, eu sunt. Ok, vreau sa nu te sperii. Sunt pe autostrada, veneam spre tine si am avut un accident. Ok, te-ai speriat. Acum linisteste-te te rog ca sa putem rezolva ceva. Masina nu mai e functionala, e al naibii de frig si mi s-au rupt tocurile. Unde sunt? Habar n-am. Ultima data stiu ca am trecut de km. 45. Tin minte asta fiiindca am ras. Mi-am amintit cum numaram noi bornele cand mergeam la munte vara. 10, 20, 30, 45. Nu, nu cred ca sunt in soc. Doar ma gandeam. Nu, nu vreau sa vii. Mai suna si tu la politie, salvare, eliberare sau mantuire, ceva. Merci. Ma suni daca ai un raspuns. O sa incerc sa ma bag inapoi in masina. Si eu te iubesc. Bine, nu o sa inghet. Doar pentru tine. Pa.

Stau si ma gandesc. De ce las eu dragostea sa-mi ia mintile in asa hal? De ce trebuie sa ma simt ca un soarece drogat ce alearga fara sa stie de ce in rotita lui, sperand ca astfel va ajunge undeva? Tara unde totul e facut din cascaval e numai in mintea lui, iar el e prins intr-o cusca. Doar rotita ii da senzatia de libertate. Ii da senzatia ca prin vointa lui, poate face lucrurile sa mearga… Ca poate avea vreo influenta asupra vietii lui mici si puturoase. Si alearga, alearga, pana moare. Sau pana se trezeste si-si da seama ca usita de la cusca e deschisa. Trebuie doar sa se hotarasca sa plece.

Mi se pare lipsit de demnitate sa nu poti avea control asupra ta. Sa trebuiasca, fara sa stii de ce, sa te trezesti la ora 10 din pat, sa te imbraci si sa iesi pe viscol afara, sa iei masina si sa conduci pana faci accident. Pana ti se rup in doua rotita si visul cu tara de cascaval. Trebuie doar sa ies din cusca si o sa fiu libera. Fara Klaun, fara iubire, dar libera. Sa-ti schimbi dieta, asta e adevaratul secret. Daca poti manca si altceva decat cascaval, atunci poti deveni fericit. E o chestie de gust.

Asa ca, gata. Auzi, ca vine si salvarea. Abia astept sa-mi puna niste perfuzii dulci. Sa ajung la spital si sa mananc o supa nesarata. Un pilaf cu ciuperci din conserva. O sa fiu cu adevarat libera, iar delimitarea dintre a fi sau nu cu cineva o sa fie din nou clara. Nimeni nu e langa tine chiar daca nu e. Nu poti fi impreuna daca nu esti. Atat de simplu.

1. Prima calatorie

EU: Claudiu mergea ingandurat pe strada, singur, tarandu-si picioarele prin frunzele cazute de toamna. Ii placea in special sa calce pe cate o frunza uscata, sa auda cum se crapa, crocanta. Totul era auriu in jur, linistit si cald, doar gandurile lui se loveau intunecate, ametite, furioase, de peretii sufletului, cautand innebunite o scapare, o gura de aer, o rezolvare. Claudiu insa le lasa se se dea cu capul de toti peretii, incercand sa le ignore, studiind acum cu atentie scandurile gardului pe langa care trecea. Deodata…

VLAD: un caine latra puternic in curtea din partea stanga si tanarul tresari si facu fara sa vrea un pas in lateral. In mintea lui sunetul se auzi ca un ‘Stai, politia!’ si simti cum picioarele i se incalzesc gata de fuga in timp ce spinarea si bratele tremurara a rece. Se gandi: “Ce vor zice toti daca m-or prinde? Cum ma mai intorc eu la liceu? Asta merit poate, niste luni de puscarie”. Si se linisti putin, imaginandu-si ca asta ar fi ceva mai usor decat sa fie obligat sa-si continue viata in libertate fiind stiut de toti ca hot.

Respira adanc si se hotara sa se calmeze. In fond, tot ce facuse fusese sa ia de pe biroul profului de fizica cheile de la laborator, sa se inchida acolo noaptea trecuta si sa lucreze la generatorul pe care vroia sa-l construiasca. Probabil ca exagera. Sigur. Cine sa afle de mica lui aventura? Plus ca pusese cheile la loc dimineata. Bineinteles, luase cu el cand plecase si doua discuri magnetice… Dar poate ca nu-si va da nimeni seama. Tot ce trebuia sa faca era sa se linisteasca, sa-si amuteasca gandurile interioare si sa nu se mai sperie de fiecare caine care latra. Cand ridica ochii insa…

observa in departare doua persoane cunoscute oprite in drum, discutand, la vreo 50 de metri in fata. Maica-sa si proful de fizica. Se gandi: “Fir-as, asta mai lipsea. Daca astia pun cap la cap ceea ce stiu fiecare despre mine sunt mancat. Nu vreau sa se duca si experimentul asta pe apa sambetei. Si asa am destule probleme. Transformatoarele pe care le am sunt slabe, bani de piese calumea nu am, timp de lucru e putin, dar totusi.. ce fac astia doi impreuna? Si ce sa fac eu acum? Sa ma duc sa vorbesc cu ei sau sa o tai rapid spre casa ocolind pe alta strada?

Claudiu se gandi la calatoria lui pe Selen45 si simti ca totul se poate duce de rapa daca nu va face ceva destept in urmatoarele 20 de secunde. Baga atunci instinctiv mana in buzunar si simti puzzle-ul rece, de metal, pe care il purta mereu cu el. Era un puzzle din acela logic, cu trei piese de metal prinse una in cealalta, pe care le puteai desparti doar in urma unui algoritm complicat. Le invarti intre degete si ca de obicei, ii veni ideea la timp. Trebuia sa se duca la ei, senin, zambitor si sa-i salute, propunandu-le o masa impreuna, diseara, pregatita de el. „Asta ii va lasa cu gura cascata, fiindca nu s-ar fi asteptat niciodata la asa ceva si ii va face sa se gandeasca la ce am spus, uitand de lipsa mea din noaptea precedenta”. Zis si facut…

2. La halba cu vin

EU: Claudiu mergea ingandurat pe strada, singur, tarandu-si picioarele prin frunzele cazute de toamna. Ii placea in special sa calce pe cate o frunza uscata, sa o auda cum se crapa, crocanta. Totul era auriu in jur, linistit si cald, doar gandurile lui se loveau intunecate, ametite, furioase, de peretii sufletului, cautand innebunite o scapare, o gura de aer, o rezolvare. Claudiu insa le lasa se se dea cu capul de toti peretii, incercand sa le ignore, studiind acum cu atentie scandurile gardului pe langa care trecea. Deodata…

CODRUT: Deodata, acest tanar domn, olimpic la geografie si franceza in liceu, corijent la matematica in facultate, realiza ca nu mai este tanar. I se paru ca varsta si nu viata omului este ceea ce conteaza. Ca podoaba capilara este mai importanta decat cea cenusie. I se paru ca buzele crapate si picioarele cracanate il impiedicara sa posede mai mult de 2 femei pana atunci. Claudiu isi ridica barbia si scruta trotuarele. Vazu o carciuma in care intra, tinandu-si respiratia. Nu era fumator dar avea sa devina.

Din momentul in care a trecut pragul acelei mizerii de carciuma – “La halba cu vin” – se hotara sa inceapa sa-si traiasca viata, asa cum ar fi vrut din totdeauna sa fie. Asa ca se duse direct la bar, se puse in fata barmanului si zise: “O halba cu vin!”. “Ne pare rau, nu mai aveam decat la pahar”, ii raspunse barmanul, si-i puse in fata un pahar elegant, cu picior si vagi urme de ruj pe buza. Claudiu stranse scurt din dinti si realiza blestemul care il pandise din totdeauna asa cum pe altii ii pandeste nevasta. Se hotara insa sa nu se lase asa de usor si ii facu semn din cap sa toarne. Era un vin rosu inchis ce mirosea a tanin, mosc si dusumele proaspat spalate. Bau doua guri mari si se gandi cum sa ajunga la performanta de a avea 6 femei intr-un timp cat mai scurt, pentru a o egala pe fosta in ceea ce priveste numarul de parteneri…

3. Secretul Mihaelei

EU: Claudiu mergea ingandurat pe strada, singur, tarandu-si picioarele prin frunzele cazute de toamna. Ii placea in special sa calce pe cate o frunza uscata, sa o auda cum se crapa, crocanta. Totul era auriu in jur, linistit si cald, doar gandurile lui se loveau intunecate, ametite, furioase, de peretii sufletului, cautand innebunite o scapare, o gura de aer, o rezolvare. Claudiu insa le lasa se se dea cu capul de toti peretii, incercand sa le ignore, studiind acum cu atentie scandurile gardului pe langa care trecea.

MAMA: Deodata, printr-o crapatura a gardului, zari un plic indesat, mototolit, ce parea ca vrea sa astupe un gol prea inestetic al gardului. Intrigat de “nesimtirea” celui care murdareste cu resturi chiar si gardurile, se gindi sa faca o fapta buna si strecura cu doua degete plicul botit din gard. Il cantari in mina si se mira putin, pentru ca era destul de consistent. Uita de gindurile sale si incepu sa studieze plicul care, constata uimit, era sigilat, dar era nescris. “Ei, o fi iar o reclama din alea idioate de la Provident”, isi zise in sinea lui, totusi, curiozitatea il mina si deschise plicul. Din el cazu o fotografie alb-negru si se asternu peste frunze cu dosul in sus. (sau cu fata in jos, pentru pudibonzi). Se apleca sa o ridice, cu incetinitorul, iar cind o intoarse, figura care il privea cu ochii nesfirsit de tristi din cadru il facu sa ofteze. O intoarse iar ca sa poata citi scrisul marunt, atit de marunt incit parea opera unui chinez specializat in caligrafie pe boabe de orez. Se rezema de gard si incepu sa descifreze…”Draga mama…Iti scriu cu putin timp inainte sa…

iau acea hotarare de care iti era frica. Stiu ca banuiai asta de mult, iar asta ma face cu atat mai trista, fiindca te-am lasat atata timp cu inima stransa, fara sa-ti spun ce am de gand. … (aici scrisul nu se intelege, o pata ca de ceai face literele sa se amestece) inca o data pentru tot ce ai facut pentru mine. M-ai crescut ca pe copilul tau, m-ai invatat sa merg, sa vorbesc, sa scriu… iar acum eu iti scriu ca te parasesc. Este tragic si ironic in acelasi timp, insa trebuia sa fac pasul asta. Ma gandesc la el de 3 ani de cand Marius… stii foarte bine. Nu mai pot sa scriu acum, stii foarte bine ce simt. Cert este ca nu ma voi abate de la decizia pe care am luat-o. O sa merg inainte orice ar fi. Sper doar ca…

distanta care se va asterne intre noi sa nu-ti usuce inima cu totul. Sper sa te gindesti la mine cind vei privi icoana Sfintei Fecioare, cea care mi-a dat acest curaj nebun. Eu ma voi gindi la tine cu siguranta in toate rugaciunile mele. Spune-i lui Marius ca il iert, in sfirsit si ca nu mai are nici o importanta ca povara pe care mi-a lasat-o mi-a schimbat viata. Nu ma cauta, te rog, inca 3 ani de aici inainte, pentru ca vreau sa devin alt om si am nevoie de acest timp. Dumnezeu va avea grija de mine mai bine ca tine.” Claudiu remarca semnatura stingace, copilaroasa, aplecata spre dreapta si usor cazuta in jos, ca batuta de vint. Textul il infiorase pe masura ce-l citea si incerca sa ghiceasca drama din spatele cuvintelor. Propriile lui ginduri pareau acum un joc de copii. Privi din nou poza intens, febril, cautind vreun semn de identificare….Si zimbi cind descoperi in fundal o portiune din firma unui local binecunoscut in oras. Nu scria nimic dar se distingea clar silueta unui cal alb cabrat si a dresoarei ce ridica un brat catre coama involburata. Claudiu baga poza la loc in plic, plicul in buzunarul interior al hainei si grabi pasul catre statia de autobuz.

Autobuzul tocmai sosea in statie asa ca a alergat putin sa-l prinda. Dupa doua statii s-a dat jos in fata restaurantului “La Calul Balan” si a respirat cu teama, de parca aerul din jur ar fi fost otravit. Intra in restaurant si se duse direct la Doru, patronul localului, care in acea dimineata stergea paharele, in spatele barului. “Salut!”, spuse tanarul, aproape in soapta. “Hei Claudiu, nu ai mai trecut demult pe aici, ce faci? Ce-i cu fata asta? Iar te-ai certat cu Gabriela?”, raspunse Doru zambind oblic. “Nu… n-am mai vorbit cu Gabriela de jumatate de an, a plecat cu o bursa in Spania. Se pare ca n-am mai fost de mult pe aici, intradevar. Altceva vroiam sa vorbim. Spune-mi te rog… fata aia care servea aici… bruneta aia frumusica… Miha. Mai e aici?” “Mmm… Mihaela? Buna fata… a plecat acum doua saptamani. Mi s-a parut foarte ciudat. In fiecare zi venea zambitoare, servea pe toata lumea… toti o iubeau. Am vorbit cu clienti care spuneau ca vin sa ia masa aici tocmai datorita ei, parca felul ei de-a fi facea mancarea mai buna. Stii si tu. Si dintr-o data vine la mine si-mi spune ca va trebui sa plece. Mi-a spus ca a ramas insarcinata, iar prietenul ei s-a sinucis. Am ramas foarte socat. Nu vorbisem nimic personal pana atunci, iar acum ea vine la mine si-mi spune toate astea. M-a rugat sa o ascult in continuare, fiindca nu are cu cine sa vorbeasca. Mi-a spus cum prietenul ei, cu 3 ani inainte se hotarase sa…

To be continued…

Va place? E un exercitiu bun de cunoastere, atentie si imaginatie. Puteti incerca si voi

De obicei imi pastrez calmul indiferent de situatie – asa am facut si cand sora mea mai mica a cazut in piscina din fata casei. Pur si simplu am lasat din mana tava cu pepene galben abia taiat si am sarit sa o scot din apa. Nu stia sa inoate si era si frig – nu era un moment bun sa invete acum. Dupa asta vara care a urmat am mers la mare si am invatat-o eu sa inoate, cu aripioare de plastic umflate la maxim, apoi mai moi, pana cand ii cuprindeau bratele mici doar de forma, fiindca aer nu mai aveau. Am tinut-o de burtica si am invatat-o cum sa dea din picioare sa se mentina la suprafata apei.

Mi-am pastrat calmul si acum doua vacante cand eram in tabara si impreuna cu doua colege ne-am ratacit de grup in padure. Ele incepeau deja sa scanceasca insa eu le-am facut sa taca. Am inceput sa ascultam cu atentie si, bineinteles, am auzit vocile colegilor nostri fiindca nu ne pierdusem de ei de mult timp, le-am urmat si am ajuns repede la ei. Atunci am inteles ca nu poti asculta in timp ce vorbesti, iar cel mai bun lucru pe care il poti face atunci cand esti speriat este sa asculti. Intotdeauna lucrurile din jur iti vor da indicii.

Asa se intampla si acum. Stau in camera mea, dimineata, doar ca nu mai este camera mea fiindca este complet goala. Tot ce a ramas este patul, de pe care nu stiu cum au reusit sa ia si cearceaful si pernele, fiindca stateam pe ele. Mi-au lasat doar patura mare si moale, de plus alb pe care am primit-o de la mama si lustra de sus cu cele cateva stele fosforescente lipite in stanga ei.

Hotarasc sa ma ridic din pat si sa ma uit pe fereastra cu speranta ca nu mi-au furat si orasul din jur. Incerc sa zambesc insa sunt foarte incordata. M-am gandit de multe ori cum ar fi sa ma trezesc in alta lume dimineata, cum se intampla in filme sau in unele povesti, sa fie o lume cu alte reguli decat cele pe care le cunosc, sa intalnesc zane si personaje ciudate, sa am o misiune pe care trebuie sa o duc la indeplinire. Totusi, acum pare sa nu fie cazul.

Este foarte liniste si afara e inca noapte asa ca nu imi dau bine seama daca mi-au furat sau nu si orasul din jur. Ma las un pic peste fereastra deschisa, ma uit la luminile binecunoscute, doar ca parca ceva e diferit. Este chiar foarte multa liniste. Am zis ca este bine sa ascult, insa acum inima parca incepe sa se sperie si ea, o data cu mine.

Ce s-a intamplat? Inteleg ca in timp ce dormeam cineva putea sa intre in camera mea si sa fure lucrurile de valoare. Un hot probabil. Dar cum au reusit sa scoata mobila? Sau sa dea jos varul de pe pereti, sa scoata rafturile mele cu carti, sa-mi adune lucrurile imprastiate. Ma ustura ochii, imi vine sa plang dar nu pot. Sa ies din camera?

Ma pun inapoi pe pat sa ma gandesc. “…Nu se poate!” Ma trece un fior pe toata sira spinarii, mi se strange stomacul si imi vine un gust amar in gura, in timp ce inima imi bate si mai tare. Ma arunc pe jos din pat unde eram si ma uit sub pat. “A disparut…” Jurnalul meu, pe care il tineam sub pat intr-o cutie veche de carton, alaturi de hainute de cand eram mica si cateva jucarii, a disparut. Totusi, vad ceva negru si rotund, in lumina care bate stravezie de afara. Incerc sa ajung sa-l iau, dar nu ajung.

Ma duc pe partea cealalta a patului si incerc din nou, de data asta il ating cu degetele. Reusesc sa-l iau. E un obiect mic si rotund, plin de praf. Ma duc la fereastra si suflu peste el. Pare a fi dintr-un plastic transparent si verde. Ma uit in lumina care se mareste din ce in ce mai mult la el si vad ca are tot felul de firisoare si irizatii colorate inauntru. Il strang in palma si ma arunc din nou pe pat, pe spate, obosita. Inca nu am curajul sa ies din camera asa ca ma hotarasc sa astept. Poate extraterestrii care mi-au furat camera se vor hotari sa mi-o aduca inapoi dupa ce si-au terminat de facut experimentele si vin sa recupereze obiectul verde din plastic. Sau poate ma voi trezi din acest vis ciudat… Strang in mana obiectul rotund si adorm…

La fel ca ceilalti copii din orasul Noventhal, m-am nascut cu o vocatie. In cazul meu, sa fiu arlechin. Poate va intrebati ce inseamna mai exact asta sau daca nu cumva puteam alege sa fiu si altceva, cand voi creste mare. Ei bine, ca sa lamuresc mai intai a doua intrebare, pe care mi-am pus-o si eu de multe ori, se pare ca nu. Orice as fi facut, pana la urma tot arlechin ajungeam. Chiar daca ma hotaram eu sa devin doctor, ceva din stranutul pacientului m-ar fi facut sa rad, sa spun o gluma si sa fac o tumba. Caz in care, bineinteles, acel om nu ar mai fi venit la consult si eventual mi-ar fi recomandat mie unul. Sau poate as fi vrut sa ma fac profesor. Ce ar fi fost in acest caz, cand in loc sa apostrofez un elev obraznic, l-as fi incurajat urcandu-ma pe catedra si batand din palme? Ar fi fost nepotrivit. Asa ca, cel mai intelept din partea mea era sa las toate gandurile de a deveni altceva la o parte si sa sar in sus de bucurie ca nu mi-a fost dat sa ma nasc cu vreo vocatie mai serioasa si mai plictisitoare.

Totusi, ce inseamna sa fii arlechin? Am intrezarit mai sus cateva caracteristici, insa pe celelalte va voi lasa sa le descoperiti singuri, urmand firul povestii.

Faptul ca mama ma apotrofa de fiecare data cand faceam ceva mai deosebit nu era o surpriza, daca ne gandim la faptul ca vocatia ei era de politista. Cele mai importante lucruri din lume pentru ea erau Dreptatea, Adevarul si Cumintenia. Daca ai fi stat toata ziua pe scaunul tau si ai fi citit, ea ar fi fost cea mai fericita. Insa, acest lucru nu se intampla aproape niciodata in cazul meu, avand in vedere ca eram copil si chiar unul mai zburdalnic de fel. Pur si simplu nu puteam sta locului.

Tata, pe de alta parte, era mai aproape de felul meu de-a fi. Era pictor. Chiar daca nu simtea nevoia de a sari si face glume, avand o viziune mai artistica asupra vietii, stia sa aprecieze eforturile mele de a-mi urma vocatia si bucuriile mici. Cel mai mult ii placeau placinta cu dovleac si sa observe chipurile oamenilor de cate ori mergeam in Piata Mare, la un festival. Din fericire pentru noi si din pacate pentru mama, aceste festivaluri aveau loc in fiecare zi, asa ca puteam – eu si tata – sa ne distram in voie, uitand de interdictiile pe care trebuia sa le respectam acasa.

Dupa cum spuneam, in orasul meu fiecare se nastea cu o vocatie, pe care o urma toata viata si asta ne aducea numai satisfactii – faceam lucrurile pentru care eram potriviti, faceam ce ne placea si mai primeam si scoici pentru asta. In orasul vecin insa, Mandark, lucrurile stateau pe dos. Oamenii se nasteau fara niciun talent si puteau deveni orice. Aceasta situatie le aducea multa insatisfactie, fiindca de obicei nu stiau ce sa aleaga si se nimereau de multe ori facand ce nu le place, dupa ce statusera o gramada de timp sa invete. O nefericire generala care facea ca un vaiet si un oftat continuu sa se auda dinspre oras, iar deasupra lui sa se adune nori negri.

Acum poate credeti ca noi, cei cu vocatie am fi putut sa-i ajutam cumva pe vecinii nostri mai lipsiti de noroc sa descopere ce le place, insa problema este ca nu aveam voie nici sa ne apropiem de granita, nici sa intram in orasul lor. Toate lucrurile despre ei le stiu de la bunica mea, care era bibliotecara. Imi amintesc ca era inalta si severa, se imbraca de fiecare data in acelasi costum verde inchis si mirosea a levantica, dar care cu caldura si voce soptita imi apunea tot ce ma intereseaza, in taina, in unele seri cand stateam de vorba cu ea dupa ce citeam carti despre Lumea cea Mare.

Mi-a spus despre nefericirea celor din Mandark, cum isi petreceau viata la inceput foarte increzatori in ei, apoi din ce in ce mai lipsiti de energie si in final deveneau tristi, fiindca nu gaseau ce le placea si nu reuseau sa faca nimic care sa le aduca satisfactii. Mi-a spus ca in tineretea ei, cand inca nu se angajase ca Bibliotecara insa citise destul de multe carti ale caror titlu si autor le tinuse minte pe dinafara, a reusit sa inceapa o corespondenta cu cineva din orasul vecin. Era un Postas.

Cel mai important lucru pe care trebuie sa-l stim acum despre locuitorii din Mandark este ca ei nu aveau nume. Parintii lor ii strigau “baiete” sau “fetita” si nici ca se sinchiseau sa ii mai alinte si altfel. Astfel ca in mintea lor, copiii stiau ca sunt la fel cu toti ceilalti baietei sau fetite. Totusi, in rarele cazuri cand unul dintre ei crescand, isi gasea o vocatie si ajungea sa faca ce-i place, atunci el primea, din partea primariei, un nume frumos si stralucitor si atunci aparea la toate adunarile din Piata lor Mare, ca sa arate oamenilor ca se poate. Din pacate, cazurile erau atat de rare incat istoria lor abia daca reusea sa consemneze cateva nume, cat sa nu-si piarda definitiv speranta.

Corespondenta dintre bunica mea si Postasul din Mandark a inceput intr-o vara. Bunica mea, pe atunci o adolescenta frumusica – am rasfoit de multe ori albumele cu ea si m-am mirat cat de lung putea avea parul, tocmai citea intinsa la soare, cand postasul din orasul nostru i-a adus scrisorile de fiecare saptamana. Printre ele insa, se afla si o scrisoare fara destinatar, fiind trecut doar orasul Noventhal, iar la expeditor scria “Un Postas trist, Mandark”. Pe plic mai era o stampila cu “FRAGIL” si o semnatura ciudata. Mai jos avem misterioasa scrisoare, pe care bunica mea a pastrat-o cu grija:

Draga domnule sau doamna,

Nu ma cunoasteti. Sunt un simplu locuitor al orasului alaturat, Mandark si inainte sa inchideti scrisoarea si sa anuntati autoritatile, va rog a-mi permite sa va spun de ce am ales sa va scriu. Cunosc legile orasului Noventhal care interzic orice contact cu cineva din orasul nostru, cunosc si superstitiile legate de apropierea de granita si vreau in primul rand sa va spun ca acestea sunt neintemeiate. Nu am auzit de niciun caz in care corbii sa vina in card si sa se abata asupra unui om, nici ca norii sa se deplaseze cu un scop precis – acela de a provoca o furtuna spontana. Consider ca aceste superstitii sunt transmise pur si simplu pentru a crea frica fata de noi, cei din Mandark.

Probabil cunoasteti foarte putine despre noi, iar cele mai multe lucruri v-au fost spuse de parinti, pe soptite, sau de profesori, fara prea multe lamuriri. Probabil vi s-a spus ca suntem nascuti fara un talent sau o vocatie, ca nu avem nume si capatam unul doar cand ne gasim un drum. Probabil vi s-a mai spus si ca suntem oameni fara noroc, ce atrag numai nenorociri, un popor ce sigur a gresit in trecut de este astfel pedepsit acum. Probabil vi s-a spus ca tot ce facem ziua intreaga este sa oftam si sa ne plangem, asa este? Ei bine, din pacate, toate cele de mai sus sunt adevarate, cu o singura mentiune. Vrem sa iesim din acest loc intunecat in care suntem, avem inca speranta.

De aceea va scriu si sper din toata inima sa priviti pentru un moment catre noi fara nicio prejudecata. Suntem oameni simpli, ca si voi, care isi doresc mai mult de la viata.

Am ales sa va scriu fiindca avem nevoie de ajutor. De un sfat sau macar de o incurajare. Un raspuns la intrebarea: Ce putem face sa ne gasim mai usor un drum, sa ne capatam un nume, sa risipim norii si sa zambim mai des? Poate va fi de folos sa ne spuneti cum reusiti voi asta – cum va descoperiti talentul sau vocatia pe care o aveti? Sau mai intai, cum e sa fii talentat, ce simti? Cum e sa ai o pasiune, sa arzi pentru ceva? – sunt lucruri pe care le-am citit doar in carti. Cum e sa te trezesti dimineata stiind ce vrei sa faci in acea zi? Cum e sa fii “feticit”?

V-as fi foarte recunoscator sa-mi dati un raspuns la toate acestea, promit ca va voi recompensa si eu, la momentul potrivit.

Multumiri depline,

Cu speranta,
Un Postas

Adresa: Aleea Calambur, doi pasi la dreapta, Mandark

In plic se mai afla o frunza de stejar si un biletel pe care scria “De unde stie ghinda ca va deveni stejar si cum reuseste asta?” De asemenea, se mai afla si o figurina de sticla ce reprezenta un fel de animal, ce putea fi la fel de bine caine sau crocodil.

Bunica mi-a aratat toate acestea – scrisoarea, frunza, biletelul si figurina – si apoi a asteptat, zambind. Ce puteam sa spun? Am chiuit amuzat, m-am dat o data peste cap si am intrebat-o ce i-a raspuns. Nepastrand o copie a scrisorii pe care a trimis-o, a incercat sa o recompuna din memorie, insa fiindca stim ca o Bibliotecara are memorie foarte buna, putem avea incredere:

Draga Postas,

Nu am avut niciodata o problema cu locuitorii orasului Mandark. Este adevarat ca parintii si profesorii nostri au vrut sa ne sperie, insa eu nu am crezut niciodata ceea ce ne spuneau, mai ales ca citind foarte multe carti de istorie, am aflat fapte ce ii contraziceau. Parerea mea despre voi s-a limitat la o parere de rau ca nu puteti, la fel de usor ca si noi, fi “fericiti” – asa se spune corect. Asa ca poti sa te linistesti, imi pare bine de cunostinta si ca am inceput aceasta corespondenta, sper eu, folositoare pentru amandoi.

Imi pui intrebari grele… Nu cred ca suntem foarte constenti de talentul sau vocatia noastra, nu ne gandim de obicei in ce constau acestea, doar le simtim si le urmam. Sunt ca niste lentile speciale care ne fac sa vedem Lumea intr-o culoare anume si care fac sa straluceasca acele activitati care ni se potrivesc. Spre exemplu – daca se naste un Gradinar, el va fi interesat de mic de plante si flori, de cum cresc ele din seminte si ce trebuie sa faca pentru a le ajuta sa creasca mai frumos. Sau un Bucatar, la fel – va simti o placere foarte mare pentru mancare, va fi curios sa afle cum se face si va incerca si el.

Suna simplu ce zic, insa sunt convinsa ca tie ti se pare de neconceput… Am citit despre cum va doriti din toata inima sa faceti ceva ce vi se potriveste, cum incercati cat mai multe pentru a creste posibilitatea de a va descoperi un talent. Am citit despre o fetita care, in anul 100, se inscrisese la 5 cursuri de muzica pentru a incerca instrumente diferite, la 3 cursuri de sport si 1 de Limbile Lumii. Iar toate astea pe langa scoala. Mi se pare si mie, intr-adevar trist. Oare ce o fi facut acea fetita? Si-o fi gasit vocatia?

Mi-e greu asadar sa vorbesc despre ceva ce noua ne este atat de natural – sa ne urmam vocatia. Pur si simplu, fara sa facem nimic special, doar saascultam, ea ne arata drumul pe care il avem de urmat, asa cum frumos ai observat, i se intampla si unei ghinde. Nu stiu daca a avut vreodata dubii, ca s-ar putea transforma intr-un pin ori frasin. A stiut de la inceput ca va fi stejar.

Acum sa nu crezi ca viata noastra e usoara. Daca stim de la inceput ce drum avem de urmat, asta nu inseamna ca ne este garantata si linia de sosire. Poate diferenta majora dintre noi si ghinde este faptul ca ele sigur ajung stejari mareti, pe cand noi putem sa ne oprim la stadiul de lastari… Niciun talent sau vocatie nu sunt unice – ele pot aparea la mai multi dintre noi, la fel. Depinde apoi cum fiecare le valorifica iar asta se intampla doar prin educatia potrivita si munca…

Ce sa-ti spun, recunosc, e placut sa ai o pasiune, sa arzi pentru ceva, cum zici tu – sa te trezesti dimineata stiind ce vei face in acea zi. Insa astea nu sunt totul. Trebuie sa si faci ceea ce-ti spune vocatia, pentru a fi fericit. De pilda, simti ca poti deveni un aviator excelent, insa daca vei sta toata ziua in pat, visand la pasari, la cer si aerul rapid care iti vajaie pe langa urechi, nu vei ajunge decat, maxim, un visator… Iar asta este cel mai rau la noi in Noventhal, sa fii un doar un visator.

Dupa cum vezi, nici viata noastra nu este usoara. Nu imi dau seama daca ceea ce ti-am marturisit mai sus te poate ajuta cu ceva. Poate daca imi spui mai mult despre viata voastra, si a ta in mod special, ceva ce probabil nu am aflat din carti, ceva legat de ceea ce simtiti inca de mici, te pot ajuta mai mult.

Cu ganduri bune,
MariOune, Bibliotecara

Adresa: Drumeagul din Padure, pe langa Alunis, Noventhal

Din pacate, corespondenta bunicii mele s-a oprit aici. Nu a mai primit niciodata o scrisoare de la Postas. Doar dupa multi ani, cand tocmai iesea la pensie, mi-a spus ca a mai primit un colet, care de data asta i se adresa ei, insa nu avea Expeditor. Un colet cu o figurina de sticla de aceeasi marime cu prima pe care o primise, ce acum avea o forma de fructa – de asemenea de neidentificat, asa cum era si animalutul. Parea un fel de gutuie strivita. Sau era de fapt o vanata?! Oricum, acel cadou i-a spus bunicii mele ca Postasul nu avea vocatie de sticlar… Oare el isi daduse seama de asta?

Intr-un tinut indepartat, undeva la sudul Marii Pretoriene, se afla regatul Celor de Jos. Un regat unde domnea linistea. Regele si regina erau cei mai intelepti din acele locuri, intrecuti in desavarsire doar de parintii lor, sau parintii parintilor lor – intotdeauna stramosii stiu mai mult, motiv pentru care erau si consultati de fiecare data cand se luau decizii importante. In acel tinut fiecare pastra cu sine sufletele stramosilor sai si era de ajuns sa le puna o intrebare, cand se afla in dificultate, ca sa primeasca imediat un raspuns, ca o rasuflare de primavara. Descendenta era foarte importanta asa ca oamenii cand se intalneau prima data se intrebau unul pe celalalt “Al cui esti?”. Ca sa-si dea seama ce rezerva de informatie si putere aveau.

Regele si regina aveau un fiu, ca o zambila. Era sensibil, frumos, inteligent, invatat si cu mult bun-simt. O adevarata minune. Doar ca… era prea sensibil.

Se trezea dimineata, se spala pe fata cu apa de izvor tinuta 2 ore la lumina soarelui ca sa se incalzeasca. Se parfuma trecandu-si pe piele flori proaspate, ca polenul sa-i intre in pori. Isi mangaia dintii cu frunze de menta albastra ca sa-i aiba albi si stralucitori. Se imbraca doar cu tesaturi fine, din aripi de libelula tanara si purta in picioare sosete crosetate din fire de iarba. Nu suporta sa fie atins nici de vant sau soare, asa ca la ferestrele avea perdele grele, lumina din camera provenind de la un borcan cu licurici, care erau schimbati in fiecare zi. Se hranea doar cu preparate din lapte de zane.

Avand o descendenta aleasa, fiul reginei din Tinutul de Jos, avea acces la o intreaga linie de printi si printese pe care ii putea consulta. Totusi, fiindca avea o viata lipsita de evenimente importante, nu era pus in situatia de a lua mari decizii sau de a intampina dificultati din care sa fie nevoit sa iasa, asa ca mai mult statea de vorba cu toate aceste suflete, despre vreme, iubire sau viata. Ii placea sa afle cat mai multe lucruri despre ele, sa poarte discutii amabile si sa analizeze fiecare cuvant. Erau prietenii lui cei mai buni asa ca putea sa stea singur, doar cu ei, oricat de mult.

Totusi, Hyacint, caci acesta era numele sau de alint, nu era un print lenes, care sa stea mereu in pat si sa astepte ca cineva sa aiba grija de el. Este adevarat ca prefera sa stea in camera lui, sa citeasca sau sa cante la harpa, insa de multe ori mergea afara, la foisorul din gradina, unde lucra pana noaptea tarziu. Ii placea sa creeze nori.

Lua apa, recipiente din cristal de cuart slefuite, incalzea un foc in cuptorul din pamant pe care-l avea si o punea la fiert. Strangea apoi toti aburii, ii modela cu mana si apoi, cand facea un nor destul de consistent, ii dadea drumul spre cer. Il amuza teribil sa vada norul un pic nesigur la inceput, nestiind incotro sa se indrepte, apoi din ce in ce mai hotarat, pana ajungea sus alaturi de ceilalti nori si ii multumea cu o ploaie calduta si inmiresmata. Fiindca secretul lui Hyacint era sa amestece in apa din care facea norii cateva picaturi de miere. Era responsabil in acest fel de ploaia din tinutul sau, cea care facea sa creasca si infloreasca toate plantele.

Cam asa se desfasura viata printului nostru, in liniste si buna-dispozitie. Pana a intalnit-o pe Tuberose.

Tuberose era printesa regatului Celor de Sus. Puternica, neinfricata, destul de neglijenta si incapatanata, era incantarea celor de la curte. Canta, recita poezii, dansa, croseta esarfe lungi pe care le facea cadou, gatea prajituri cu tot felul de arome tari si stia sa faca bauturi alcoolice dulci. Ii placea sa calareasca, sa vaneze, sa se lupte cu spada, sa joace orice joc de societate, sa organizeze petreceri si sa doarma imbratisata. Plangea, radea, simtea si vroia sa-i faca si pe ceilalti sa simta. Ii placea sa o bata vantul, sa o arda soarele, sa o zgarie maraginii din munti si sa adune oameni in jurul ei.

Stramosii in regatul Celor de Sus nu erau cunoscuti, asa ca de cate ori cineva avea de luat o decizie importanta sau se afla in dificultate, era nevoit sa se bazeze doar pe experienta sa, pe intuitie si instinct. Astfel, oamenii erau impulsivi, greseau de multe ori insa asta nu-i deranja fiindca se adaptau repede si mergeau mai departe. Erau prin urmare mai insensibili si mai nepasatori fata de cursul vietii lor, dar veseli si curiosi.

Nici Tuberose nu se distra tot timpul ci lucra si ea in fiecare zi la ceva. Ii placea sa fure nori si sa-i transforme in apa. Asta facea si in ziua in care l-a intalnit pe Hyacint. Isi pusese cele mai bune aripi pe care le avea si isi luase zborul cu gandul sa mearga de data aceasta cat mai departe, sa gaseasca niste nori mai mari. A zburat cat a zburat si la un moment dat a simtit o aroma fina de miere. A intins mana si a simtit norul care plutea linistit si auriu deasupra regatului Celor de Jos.

Fiindca nu mai vazuse asa ceva, a incercat sa-l ia usor, sa nu inceapa sa ploua peste ea. Insa norul s-a opus. A tras atunci mai tare, incercand sa-l smulga dintre ceilalti si nu a reusit. A mai incercat atunci inca o data, cu toata forta ei exersata si a reusit sa-l smulga, insa norul a inceput sa ploua toata ploaia pe care o avea in el si a dezechilibrat-o pe Tuberose, facand-o sa cada. Noroc ca a cazut pe iarba. Chiar in gradina din fata foisorului unde Hyacint modela urmatorul nor…

Oricum, ceva era, si senzatia nu o parasea pana nu inceta sa cante. Ceva din ea vroia sa iasa si, pana la urma… nu iesea.

Toata lumea ii spunea ca avea voce frumoasa. Ca putea canta fiecare nota la rezonanta potrivita. Profesoara ei de pian o admira mereu spunand “mai rar o fata frumoasa, care sa poata canta la pian si care sa aiba si voce, tu esti”. De parca nu ar fi fost clar despre cine e vorba. Profesoara ei mereu tinea sa explice o gluma pe care o facea, o aluzie sau orice subtilitate. Iar asta fiindca era aroganta si credea ca cei din jur nu ar pricepe nimic fara ajutorul ei.

Totusi, simtea ca nu canta destul de bine. De cate ori a cantat in public, la fel ca si in auditorium, a cantat bine, chiar perfect, oamenii au aplaudat, insa parca mecanic, fara entuziasm.

A vazut de cateva ori la televizor fete care cantau… inaltator. Asta ar fi cuvantul. Cantece care te transpuneau din fotoliul tau visiniu, de plus, cu manerele roase, undeva deasupra dealurilor, poate intr-un delta plan. Sau pe plaja noaptea in fata unui foc, auzind valurile monotone care te adormeau, doar ca nu puteai inchide ochii fiindca focul te fascina.

Era ceva cu fetele astea si parca iesea din ele ceva ce din ea nu reuseste.

Ca un fel de pasare nebuna.

Poate a mea inca e pui si nu stie sa zboare? Inseamna ca va mai trebui sa exersez, sa o cresc, apoi sa-i dau drumul.

Ce gand.

Celor care erau Aer le placea sa gandeasca, sa exploreze, privind de la inaltime totul in jur. Apreciau Ratiunea, Adevarul, Impartasirea, ceea ce ii facea sa se simta mai aproape de RAI. Erau spirituali si curajosi, solitari, activi si transparenti. Puteau fi aerul cald al dupamiezii, cel rece al diminetii, cel incarcat de electricitate dinaintea furtunii, puteau fi vant molcom sau uragan – atunci cand se suparau.

Celor care erau Foc le placea sa creeze – obiecte de lut, de metal, de sticla. Daca nu puteau crea, atunci distrugeau. Le placea sa si ajute, oferind caldura celor care aveau nevoie de ea. De asemenea ganditori, apreciau Ratiunea, Adevarul, Impartasirea. Erau sprirituali si curajosi, sociabili, activi si ametitori. Provocau fascinatie si ajungeau de cele mai multe ori lideri. Puteau fi focul de tabara al celor care se distreaza, focul din atelierele de lucru, focul soarelui sau cel mistuitor al incendiilor – atunci cand se suparau.

Celor care erau Pamant le placea sa ascunda, sa rodeasca, sa atraga sau sa retina. Ascundeau metale si pietre pretioase, dadeau nastere vietii, atrageau in adancurile lor mlastinoase sau retineau in intinsul pustietatii pe cei ce se aventurau. Mai degraba simteau decat sa gandeasca, apreciau Receptarea, Atractia si Inspiratia – acesta era RAI-ul lor. Erau inclinati spre materie, impulsivi, sociabili, pasivi si ametitori. Puteau fi o campie intinsa acoperita cu iarba, o pestera misterioasa, un pamant roditor de gradina, mlastina, desert sau teren alunecos – atunci cand se suparau.

Celor care erau Apa le placea sa calmeze, sa oglindeasca, sa cuprinda sau sa istoriseasca. Calmau prin comprese reci sau o baie fierbinte, oglindeau cu placere orice aveai bunatatea sa le arati, te cuprindeau in adancuri sau istoriseau povestile vazute. Mai degraba simteau decat sa gandeasca, apreciau si ei Receptarea, Atractia si Inspiratia. Erau orientati spre materie, calmi, solitari, pasivi si transparenti. Puteau fi apa sprintena a unui rau, un lac linistit, o mare involburata, o ploaie calda cu picuri mari sau rece marunta, fulgi veseli de zapada sau cascada nimicitoare – atunci cand se suparau.

Cel mai bine se intelegeau intre ei cei dintr-o categorie, insa se mai puteau intelege bine si cei alaturati - Aer si Foc, Foc si Pamant, Pamant siApa. Aerul sufla in Foc si il putea inteti astfel, Focul incalzea Aerul, care se dilata atunci de placere. Focul ardea Pamantul si puteau crea astfel caramizi trainice, Pamantul lasa Focul sa-l patrunda si sa creeze lava. Pamantul se amesteca cu Apa si formau lut ce se putea modela in statuete frumoase, Apa sapa Pamantul si forma galerii tainice. Cert este ca celor care erau Aer si Pamant, Foc si Apa sau Apa si Aer nu le era dat sa se inteleaga.

Totusi, intr-o buna zi, o poveste de dragoste dintre unul ce era Aer si una ce era Pamant a inceput…

Vanticel, caci acesta era numele lui, era un Aer foarte flexibil - putea fi atat linistit si cald, ca aerul unei duminici de vara, cat si taios si rece, ca o zi de luni de toamna. Ii placea sa calatoreasca, rezona frumos la sunetele instrumentelor cu coarde, ii placea sa exploreze, sa zboare jucaus cu mintea prin toate cunostintele lumii, sa stie si sa ajunga unde si-a propus – de la cele mai ascunse cotloane pana la cele mai vizibile varfuri. Putea face toate astea singur singurel si era multumit in mare parte. Tot ce ar fi vrut ar fi fost sa gaseasca un loc sigur, de incredere, pe care sa-l cunoasca bine, linistit si primitor pe care sa poposeasca din cand in cand, fiindca mai si obosea. Un loc unde sa-si recapete puterile, sa poata pleca iarasi la drum. Un loc al Ratiunii, Adevarului, Impartasirii si… Iubirii. Un RAI!

Si cum umbla la un moment dat Vanticel prin lume voios, a intalnit-o pe Geea.

Geea era o bucatica buna… de Pamant. Asa cum aparea ea prin lume – o campie vesela plina de verdeta. S-a uitat ea atunci la Vanticel si a vazut ce multe stie, cum se joaca prin firele ei de iarba facand-o sa se gadile si sa chicoteasca si ce si-a zis? “El este un Vanticel deosebit, vreau sa ma poarte cu gandul prin toate colturile lumii, iar eu sa-i arat placerile lumesti, el sa-mi aduca cunostinte de pe unde se plimba, eu sa-i rodesc ceva bun, el sa ma faca sa cunosc, eu sa-l fac sa simta. El va aduce aer curat, eu ii voi darui comorile pe care le am. Ar trebui sa mearga!”

Totusi… socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

Vanticel, dupa cum spuneam, isi dorea un loc cuminte, sigur, linistit si numai al lui. Fiindca era un solitar, nu avea nevoie de mai mult ca sa-si refaca puterile, chiar orice altceva il obosea si mai mult. Geea nu a stiut toate acestea si a inceput sa faca ce stia ea mai bine: sa ascunda, sa rodeasca, sa atraga, sa retina. Vanticel si-a dat abia tarziu seama ca ceea ce vedea nu era totul, iar in adancuri nu putea patrunde. Se lasa atras din cand in cand – din fericire ii placeau si lui placerile lumesti – asa ca la acest capitol se potriveau de minune, insa nu se lasa deloc retinut – spiritul lui trebuia sa calatoreasca mereu, sa vantuiasca prin lume, liber si solitar.

Geea ii rodea cateceva bun de mancare, dar el fiind de Aer nu putea consuma decat ceva foarte usor, orice altceva provocandu-i neplacere. Geea incerca din rasputeri sa scoata la suprafata cele mai minunate comori pe care le avea: aur, argint, rubine, safire si smaralde, diamante si flori de mina, carbune si sare, insa Vanticel se avanta putin prin ele, spunea ca sunt prea multe, ca nu stie unde sa le mai puna, zambea din politete si incerca sa o faca sa le ia inapoi, sau pleca el fiindca se simtea sufocat. Tot ce avea nevoie era o campie lina, acoperita doar de iarba, pe care sa o gaseasca mereu acolo, pe care sa se aseze incetisor, sa-i simta caldura. Atat. Iar Geea nu intelegea…

Asa ca au inceput certurile.

Geea se simtea neinteleasa – vroia ca Vanticel sa aprecieze eforturile ei si i se parea ciudat nu facea asta – toti ceilalti se minunau si o apreciau pentru ceea ce rodea sau pentru comorile ei. Asa ca il considera insensibil, frustrat (ma scuzati…) si rece. Vanticel se simtea si el neinteles – vroia ca Geea sa aprecieze eforturile lui de cunoastere, de atingere a scopurilor, fapul ca a ajutat-o de multe ori sa se inteleaga si sa se schimbe in bine (intre noi fie vorba, el era mai intelept). Vroia ca ea sa fie spirituala si curajosa, solitara, activa si transparenta.Asa ar fi avut incredere in ea si s-ar fi asezat din cand in cand pe ea, soptindu-i cu tandrete ultimele stiri, incalzindu-se la sufletul ei, suflandu-i recunoastere. Dar fiindca ea nu facea nimic ca sa-i castige increderea ci dimpotriva, o considera slaba, superficiala si egoista.

Si atunci, de ce ganduri si sentimente intunecate aveau parte… ce reprosuri razbateau printre buzele lor… El incepea sa sufle aer rece, sa se invarta amenintator, sa provoace tornade. Ea se prabusea in sine, il inghitea in prapastii. Se luau pe sus unul pe altul, se aruncau la pamant. Iar in final, cand oboseau, plangeau amandoi. El pe dinauntru, forma ceata. Ea pe dinafara, se transforma in mlastina. Asa ca, de cele mai multe ori peisajul creat era unul sumbru: o mlastina din care se auzeau oftaturi si pareri de rau, inconjurata de o ceata rece din care se auzeau scrasnete nervoase. Sa ti se rupa inima…

Au incercat sa se desparta.

Da, au incercat si inca de mai multe ori. De trei ori Vanticel a hotarat s-o paraseasca pe Geea, fiindca ii facea rau, fiindca nu mai avea incredere in ea si de trei ori ea l-a atras inapoi, iar el a venit. Sau inteles bine un timp – el s-a aventurat pe deasupra ei, prin ea, prin pesteri, a inteles-o, ea s-a transformat in nisip – cea mai buna forma spirituala, curajoasa, solitara, activa si transparenta pe care o putea lua, si l-a inteles – a incercat sa stea locului, cuminte, sincera. Totusi, in continuare, el avea nevoie de libertate iar ea sa retina, ea avea nevoie sa rodesca iar lui nu-i trebuiau roadele ei. Asa ca certurile au aparut iar… mlastina cetoasa intorcandu-se pe neasteptate.

Ultima data a vrut ea sa renunte. El i-a spus ca nu l-a inteles si ajutat niciodata iar ei i-a parut atat de rau incat a cazut mai mult ca niciodata in sine. A creat o prapastie in care nu i-a mai permis sa intre de data asta, a carei scop nu mai era sa-l prinda, sa se razbune, sa-l faca al ei. A creat pur si simplu o prapastie de tacere. Prea mult s-a straduit, a incercat, s-a preschimbat. Atat de mult nisp are acum incat pe alocuri din cauza lui nu mai simte nimic – placere sau durere. Nisip ce asteapta sa fie luat pe sus de Vanticel.

Ce se va intampla?

Se va transforma Geea cu totul in nisip – un desert intelept al soarelui? Va incepe Vanticel sa aprecieze roadele si comorile ei? Sau vor mai avea o data incredere neconditionata unul in celalalt, vor incerca sa transforme in realitate aparenta de inceput – ea sa fie o campie cu iarba pentru el – roadele si comorile lasandu-le pentru altii, iar el un aer cald si jucaus, care sa se intoarca destul de des la ea, incat Geea sa nu vrea sa-l mai retina? Sau… se vor desparti pentru totdeauna, el ramanand mai rece, iar ea mai pustie, cu lectia invatata – sa cauti pe cineva ca tine sau apropiat. Vanticel – o ea de Aer sau Foc, Geea – un el de Pamant, Foc sau Apa.

Ce parere aveti?

Incep cu un spot publicitar, de promovare a unei televiziuni:

multumesc Andrei