Incep cu un spot publicitar, de promovare a unei televiziuni:

multumesc Andrei

Intreaga poveste la Cristina Andries

Lectura placuta!

Sa tinem post si sa punem beculete. Sa cumparam portocale, mandarine, minole, clementine, grepfruit, pomelo, pomelo sweety – toate fructele cu citrus flavour. Sa devenim mai buni. Toate astea pentru a simti spiritul de Sarbatoare.

Hai sa ne facem program de vazut filme. Cate unul in fiecare zi de acum si pana la Craciun. How the Grinch stoled the Christmas, Nightmare before Christmas, Scrooged, Miracle on 34th street, The Santa Clause, A Christmas Story, Bad Santa, Jack Frost, Elf,

Hai sa facem o lista cu dorinte pe care le avem de Craciun si sa le lasam Mosului pe fereastra, alaturi de o farfuriuta cu biscuiti si un pahar cu lapte. Hai sa zambim copiilor, sa ascultam mai mult, mai cu atentie pe cei care ne vorbesc, sa ne straduim mai mult sa intelegem. Hai sa ii invitam la un ceai pe cei care ne plac, persoanele calde cu care am stat de vorba cu placere pana acum.

Hai sa facem felicitari personalizate pentru prietenii apropiati si sa le-o trimitem. Hai sa facem rost de retete de turta dulce si sa invatam cateva colinde. Ce-ar fi o seara de Ajun cu prieteni, chitara si colinde? Sau turta dulce, lapte si povesti?

Ar fi frumos. Si totusi e trist fara zapada.

Emisiune Empower la Radio Lynx despre Puterea Zambetului

Daca ar fi fost ei doi fericiti in Rai cu tot ce le trebuie la indemana, doar cu conditia sa nu se apropie de Pomul Binelui si Raului. Daca atunci Eva, ca orice femeie vesnic nemultumita, ar fi vrut totul, ar fi vrut sa stie, ar fi vrut acum?

Eva este reprezentativa pentru toate femeile din lume. Mereu atunci cand o femeie a avut aproape totul s-a grabit si s-a simtit nedreptatita, vrand mai mult. Nu era de ajuns ca il avea pe Adam si tot Raiul in jurul ei. Ea vroia sa aiba dreptate. Iar acest lucru nu se poate realiza decat in presenta cunoasterii Binelui si Raului, pentru a te juca cu ele cum vrei.

Pentru ea, mai mult decat sa fie acolo si sa se simta bine, era important sa se simta superioara lui Adam. Sa aiba dreptate. Si atunci a poftit la Pomul Cunoasterii. Nu cred ca a fost indemnata de diavol decat dupa ce intentia era acolo si facuse deja nenumarate incercari sa muste dintr-un mar. Rolul diavolului a venit in momentele in care ratiunea ei o indemna sa respecte conditia, sa nu incalce regula. Atunci venea el, cu limba lui serpuitoare, cu glasul lui despicat si o indemna sa inainteze, ca este pe drumul cel bun. Drumul pierzaniei.

Si ea la un moment dat ce sa faca, femeie slaba si fara minte, s-a urcat in Pom in timp ce Adam o avertiza sa se opreasca, in timp ce ratiunea ei ii spunea la fel, si a rupt un mar din care, implinindu-si parca o obsesie, a muscat cu furie si placere. Apoi, cu ochii inlacrimati a coborat la Adam si l-a indemnat sa muste si el.

Adam, cu o privire goala a spus atunci atat: Nu. Si din acel moment s-a distantat de ea, a lasat-o singura si a plecat.

Eva, naucita, simtind ca nu asa trebuia sa se termine povestea, a cazut atunci intr-un hau adanc. Toate culorile din jur s-au facut gri, lumina a devenit intuneric, caldura frig si s-a trezit aruncata pe Pamant. In jurul ei, pustiu. Doar in suflet mai pastra amintirea Raiului si iubitului ei, iar in mana dreapta, marul muscat. A mai pus atunci cealalta mana pe pantec si a simtit ca trebuia sa dea viata, insa acest lucru nu va mai fi posibil, singura fiind.

Care este urmarea? Ce va face Eva pe pamantul gol, fara samanta vietii in ea, singura si alungata? Bineinteles, va incerca sa se intoarca, sa se caiasca, mai ales acum stiind ce este Bine si ce este Rau.

Degeaba va spune printre lacrimi ca ii pare rau, ca va face orice numai sa fie lasata inapoi in Rai, vocea Tatalui a fost ferma, iar privirea lui Adam si raspunsul lui, la fel. I se va spune, atunci cand va batea la portile Raiului inchise, sa plece, ca nu este bine-venita. I-au fost iertate mult prea multe incercari de a incalca regula, singura conditie in schimbul careia putea avea totul. Acum a intrecut masura, a calcat linia si trebuie sa fie pedepsita.

Si totusi, ce va face? Nu va mai da viata copiilor pamantului? Va veni diavolul la ea si o va seduce pentru a-i face copii ai intunericului? Va astepta singura sa moara? Va incerca sa recreeze Raiul, pe Pamant? Va incerca sa uite si sa colinde pamantul in lung si in lat pentru a-l cunoaste si studia, lasandu-se asadar prada altor ganduri, doar ca sa nu-si mai aminteasca de ceea ce a pierdut? Se va ruga in fiecare zi sa fie iertata si pana la urma va fi? Si toate astea cu teama ca Tatal ii va crea lui Adam alta Eva, mai buna?

Va mai fi speranta pentru ea? Mai poate fi loc de un nou inceput?

Un om in fata unei tobe. Un obiect inchis, pe care chiar daca il lovesti, nu iti va raspunde decat printr-un ecou. Esti in fata lui ca in fata unei fiinte care nu vrea sa se deschida. O fiinta care defapt tace, desi iti da replica la ceea ce tu initiezi. Este perfect cooperanta, dar perfect introvertita. Cand tu nu mai schitezi nici un gest, nici ea nu mai spune nimic…

Nu are nici o initiativa. Fara viata si rece daca tu nu ii dai un impuls. Daca o intrebi ceva sau o atingi, iti raspunde cu toata daruirea. Altfel, se comporta de parca nici nu ai exista. Poti astepta in fata ei, sperand ca isi va sustine interesul manifestat cu cateva minute mai devreme, zile intregi. Nici nu te va observa. Esti doar cineva deosebit, cu care a petrecut momente frumoase, dar esti altcineva care vrea sa o faca sa se deschida… Inacceptabil.

Abordare. La inceput cate o lovitura data rar, destul de incet, in diferite puncte ale suprafetei. Ii testezi rezistenta. Parca zambeste, dar nu spune nimic. Te lasa sa te apropii.

Incerci apoi lovituri mai dese, vrei sa te apropii mai mult. Vesela, iti raspunde la fel, se apropie si ea.

Apoi taci sa vezi cum reactioneaza. Nu reactioneaza. Parca se resemneaza deja cu faptul ca nu mai existi.

Dai din nou o lovitura si iti raspunde. Parca ti-e frica sa o intrebi ce s-a intamplat, sa nu ii auzi de aproape indiferenta.

Dar apoi te enervezi si ai vrea sa incepi sa o lovesti, aproape cu furie. Nu mai auzi atunci nici un raspuns, doar ecoul gandurilor tale negre.

Incerci sa te linistesti si sa gandesti din nou limpede. Sa iti amintesti ca oricine are o fisura, trebuie doar sa gasesti abordarea potrivita.

Stii ca te vrea, pentru ca a raspuns la tot ce ai initiat inainte, ai vazut ca va potriviti si acum tot ce trebuie sa faci e sa gasesti cauza scurt-circuitului care a facut ca lucrurile sa nu decurga. Care a inghetat timpul atunci cand tu ai asteptat. E o problema si trebuie sa ii gasesti solutia, pentru ca intelegi ca sunteti doua fiinte care se potrvesc.

Doua fiinte care simt.

Abordare. Incerci altceva. Ti-ai dat seama ca acea fiinta este inchisa pentru ca a simtit, a vazut, a interactionat prea mult. Nu mai vrea sa se implice. Are nevoie de afectiunea celorlalti, o primeste de cate ori i se ofera dar nu o cauta. Crede foarte mult intr-o poveste cu cautare si dezamagire pe de o parte, cu detasare, intamplare si reusita pe cealalta…

Si atunci vrei sa ii arati ca esti exact ca ea si diferit de toti ceilalti.

Ritm diferit cu fiecare mana. Mai repede, mai incet, mai tare, mai rar. Nici prin pretentia de a avea, nici prin forta nu poti obtine nimic.

Doar prin atentie si daruire, incredere.

A gasit fisura, cauza scurt-circuitului, a gasit si solutia. Acum vibratiile se aud altfel, acum parca e un raspuns cu initiativa. Acum se mangaie altfel…

Ii multumeste prin cateva lovituri usoare, pline de afectiune.

Se relaxeaza apoi si adorm impreuna…

Viitorul nu mai conteaza.

A fost o alta zi de martie pentru cei doi copaci crescuti impreuna. O zi insorita, dar friguroasa. Lacul de la radacinile lor, din care-si trageau seva, era inca inghetat. Pasari se plimbau pe el in asteptarea undelor caldute miscate de pesti alunecosi. Parcul primea din ce in ce mai multi oameni ce vroiau sa respire aer mai curat, sa se plimbe pe alei mai linistite. Totusi, nu venea inca nimeni sa se aseze sub cei doi copaci pentru a-si discuta. Asta le lipsea cel mai mult celor doi in zilele reci. Lipsa unor ganduri indraznete, unor impartasiri amuzante, unor confesiuni, unor regrete. Lipsa unor priviri pline de incredere sau revolta, unor mangaieri, unor sarutari. Astea erau cele care le bucurau ramurile si frunzele de fiecare data.
Un copac simte si gandeste cu toata fiinta lui, prin toate fibrele si firamentele sale. Un copac are nevoie de oameni pentru a simti trecerea, devenirea. Nu de putine ori isi uita inceputul si are credinta ca a fost dintotdeauna in acel loc si va ramane mereu.

Atunci pentru un moment se cutremura din tot corpul si se vrea aruncat la pamant, fara viata. Dar imediat isi observa cutele adanci ale scoartei si isi aminteste. Are 97 de ani.

Cei doi de pe marginea lacului sunt mai norocosi. Au cunoscut de putine ori intensitatea acestor stari de cadere. Isi privesc mereu imaginea reflectata in apa si au o memorie buna. Stiu prin ce au trecut sa ajunga atat de departe, stiu prin ce au trecut sa ajunga atat de aproape. Dar de cele cateva ori cand ar fi vrut mai bine sa nu traiasca, atunci au fost invidiosi.

Au fost invidiosi pe oameni ca pot fi uneori atat de fericiti si nepasatori si alteori atat de resemnati si incredibil de tristi, cand totusi sunt atat de putin durabili, atat de repetabili.

Un copac nu poate avea alta stare interioara decat aceea de calm. Nu poate intelege trairile intense ale gandirii. Doar pe cele ale trupului, in anotimpurile calde. Este atat de impacat cu sine incat nu poate intelege decat echilibrul sau moartea. Pe care dupa cum spuneam, si-a dorit-o de cateva ori. La fel nu poate intelege cum omul, daca stie ca nu va dura mult isi permite totusi sa sufere. Isi permite sa nu fie atent. Sa nu invete de la ceilalti si uneori nici din propriul trecut.
Au fost invidiosi pe toate celelalte vietati ca ele au libertatea de a se misca, de a cauta sa vada ceea ce vor, nu ca ei ce doar asteapta. Pe apa ca se poate inalta transformandu-se in nori, ca poate reveni greu sub forma de ploaie, sau usor sub forma de fulgi. Pe soare ca poate vedea in decursul unei zile tot pamantul, ca poate atinge aproape totul. Pe vant. Pe nisipul din jur. Pe tot. In acele momente vroiau sa fie orice altceva, doar copaci nu.
De obicei insa, in ei se ridica mandria. Mandria de a fi deasupra. De a intelege, de a putea astepta, de a rezista, de a ramane. Mandria de a fi atat de batrani comparativ cu ceilalti, atat de tineri defapt.

A fost o alta zi de martie pentru cei doi copaci crescuti impreuna. Iar acum doi dintre acei oameni care ar trebui sa ii faca sa simta trecerea, devenirea, le stateau in fata. Ceva totusi e schimbat. Parca nici pentru ei timpul nu se scurge repede. Parca le sunt asemenea cu linistea lor interioara, cu nemiscarea lor, cu faptul ca se cunosc atat de bine desi, in fapt, nu trecuse destul. Parca le sunt asemenea cu vointa de a fi la inaltime, de a vedea cat mai mult. Si acestia doi vor sa le faca o fotografie. Au observat frumusetea lor, desenul filigranat al crengutelor pe albastrul innorat al cerului, au observat apropierea lor si poate, ca si ei, li s-au identificat. Si au vrut sa le pastreze o amintire.

Ce povestesc doi copaci? Ce isi pot spune cu vorba lor troznita, scartaita, fosnitoare? Amor Amar Aroma Altar Artar Baron Baston Balzac Canon Camfor Damnat… Nu mai mult decat ceea ce aud dedesubt. Sa le dam dar ocazia sa auda cuvinte cat mai deosebite. Sa ii invatam sa vorbeasca cu vorbele noastre.

Iar Dumnezeu a răspuns: “Ca să poată fi iubit asemenea mie. Totuşi el va putea alege să fie cum vrea. Va putea alege să ne deosebim întru totul. Este un concept nou, un proiect unic.”

“Dar Doamne, dacă va putea alege să fie cum vrea, ar însemna să poată cădea oricând tentaţiilor şi în cele din urmă păcatului.”

“Exact, tocmai de aceea va fi o făptură ce se va chinui mult datorită naturii sale contradictorii. Va putea crea sau va putea distruge. Va putea iubi sau va putea dispreţui.”

“Dar să spunem că va alege calea cea dreaptă. Ce-l va face să fie iubit, chiar asemenea ţie?” întreabă în continuare, nelămurit, îngerul.

“Oh, dar am reuşit sa adun câteva calităţi remarcabile pe care le-am implementat acestui prototip. Va fi propulsat de ambiţie, orgoliu, demnitate spre cele mai înalte realizări. Va şti în acelaşi timp să râdă, să ironizeze, să se bucure de viaţă.”

“Văd că aproape ai terminat, cum ai reuşit să faci totul atât de repede?”

Iar Dumnezeu explică: “Se bazează pe un mecanism foarte simplu. De aceea va fi şi atât de iubit.
Am uitat să-ţi spun, voi face apoi o altă făptură, special pentru el, care să-l poată iubi. Se va numi femeie. Dacă va veni la ea cu flori, cu ciocolată, dacă va fi atent, o să-l aprecieze. Dacă o s-o ajute la cumpărături, dacă o să se poarte frumos, la fel.”

“Dar de ce ai spus că va fi simplu? Am impresia ca va trebui să poată face foarte multe lucruri pentru femeia lui, pentru semeni, pentru ce va dori să obţină. Nu-i va fi uşor.”

“Adevărat, dar totuşi sistemul este cum am spus, cel putin în comparaţie cu al celeilalte făpturi complementare. Este un sistem bazat pe cauză-efect, în relaţie directă. Va dori să manânce, să muncească, sa doarmă sau să se distreze. Va dori să fie cel mai bun şi va verifica asta de câte ori i se va ivi ocazia, aşteptând mereu confirmări. Va strânge din dinţi când va suferi, de asemenea pentru a-şi arăta tăria de caracter. Va fi considerat a fi cel puternic şi nu va trece nici un minut fără să demonstreze asta. Va face lucruri aparent fără nici o logică, doar pentru a ieşi în evidenţă. Deci, mânat de ambiţia de a fi cel mai bun, de vanitate, va putea face lucruri impresionante. De la a construi imperii până la a dansa cu iubita lui în prima ninsoare. De la a scrie istoria lumii până la a se juca jocuri ale cuvintelor până dimineaţa cu prietenii lui. Va rămâne, până la urmă toată viaţa, un copil.”

“Dar Doamne, sunt impresionat! Mă întreb cum să vrea să aleagă ura şi distrugerea cu atâtea calităţi minunate.”

“Nu va vrea, dar uneori asta va fi preţul pentru satisfacerea dorinţei lui celei mai puternice, de a fi cel mai bun. Iar aici nu se poate ajunge decât dacă se va simţi părăsit sau alungat. Ca un copil, după cum am mai spus. Afecţiunea îl va păstra raţional. Poate părea un paradox, nu ?”

“Incredibil. Cât de uşor se poate crea un cerc vicios. Să nu fie iubit, să facă lucruri rele, pentru care sa fie iubit tot mai puţin, şi tot aşa…”

“Da, este un risc. De aceea voi crea femeia astfel încât să-l înţeleagă, să-l poată accepta şi aşa să-l susţină pentru a se ridica. Va fi dependent de iubirea ei, dar nu va şti asta. S-ar simţi ameninţat. Aşa că aş vrea să păstrăm acest secret.”

“Cu siguranţă, sunt de acord.”

Asta va fi singurul lui neajuns. Va dori mereu să fie iubit şi se va răzbuna dacă nu se va întâmpla asta. Şi acum ştim şi că merită să fie.