Personajul din poveste face complimente oamenilor gratuit – insa sunt complimente adevarate, toti vedem acele lucruri, singura diferenta este ca el le spune. Insa cand intalneste pe cineva caruia nu-i plac complimentele…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Cbk980jV7Ao]

Emisiune Empower la Radio Lynx despre Puterea Zambetului

Introducerea a puţin haos într-o strategie globală nu numai că permite efecte-surpriză ci, în plus, oferă posibilitatea de a păstra secretă logica care stă la baza deciziilor importante. Nimeni nu poate să prevadă rezultatul unei aruncări de zaruri.

Evident, în timpul războaielor, puţini generali îndrăznesc să supună capriciilor hazardului alegerea viitoarei manevre. Cred că este de ajuns inteligenţa lor. Totuşi, zarurile sunt cu siguranţă cel mai bun mijloc de a îngrijora adversarul care se va simţi depăşit de un mecanism de gândire căruia nu-i sesizează logica. Dezamăgit şi dezorientat, el va reacţiona cu teamă şi din acel moment va deveni complet previzibil.”

Edmond Wells,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III

Aşa că s-a mers cu gândul la copierea insectei sociale (oare emblema lui Napoleon nu era albina?). Feromonul care inundă furnicarul cu o informaţie globală este televiziunea planetară de azi. Omul crede că oferind tuturor ceea ce consideră a fi mai bun, se va ajunge într-o zi la o omenire perfectă.

Nu acesta este însă sensul lucrurilor.

Natura, să nu-i fie cu supărare domnului Darwin, nu evoluează spre supremaţia celor mai buni (de altfel, după care criterii?)

Natura îşi extrage forţa din diversitate. Are nevoie de buni, de răi, de nebuni, de disperaţi, de sportivi, de infirmi, de cocoşaţi, de handicapaţi, de veseli, de trişti, de inteligenţi, de imbecili, de egoişti, de generoşi, de mici, de mari, de negri, de galbeni, de piei-roşii, de albi… Are nevoie de toate religiile, toate filozofiile, toate fanatismele, toate înţelep­ciunile… Singura primejdie e ca una din aceste categorii să nu fie eliminată de o alta.

S-a văzul cum lanurile de porumb, artificial concepute de om şi formate din fraţii gemeni ai celui mai bun ştiulete (cel care are nevoie de mai puţină apă, cel care rezistă mai bine la îngheţ, cel care dă boabele cele mai frumoase) piereau brusc la cea mai uşoară maladie. În timp ce câmpurile de porumb sălbatic, formate din mai multe soiuri diferite, fiecare având specificitatea, punctele slabe şi anomaliile lui, reuşeau totdeauna să supravieţuiască epidemiilor.

Natura urăşte uniformitatea şi iubeşte diversitatea. Poate că în asta şi constă geniul ei.”

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute.

Când vorbim, trebuie ca cei 10% ai conştientului nostru să se adreseze celor 90% ai inconştientului interlocutorilor noştri.

Ca să reuşim acest lucru, trebuie să trecem de bariera filtrelor de neîncredere care împiedică informaţiile să coboare până la inconştient.

Unul dintre mijloacele de a reuşi acest lucru constă în mimarea ticurilor celorlalţi. Ele apar foarte clar în momentul meselor. Profitaţi deci de acest moment crucial ea să vă observaţi cu atenţie interlocutorul. Dacă vorbeşte punând o mână la gură, imitaţi-1. Dacă mănâncă cartofii prăjiţi cu degetele, faceţi la fel, iar dacă îşi şterge des gura cu prosopul, adoptaţi aceeaşi mişcare.

Puneţi-vă întrebări simple precum: “Se uită la mine când vorbeşte?”, “Vorbeşte când mănâncă?” Reproducând ticurile pe care le manifestă în momentele cele mai intime, hrănirea, îi transmiteţi în mod automat mesajul inconştient:

“Sunt din acelaşi trib cu tine, avem acelaşi fel de comportament şi deci probabil aceeaşi educaţie şi aceleaşi preocupări”.”

Edmond Wells,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III

Extremităţile unghiilor noastre se tem oare că vor fi tăiate? Firele de păr de pe bărbie se înfioară la apropierea briciului? Degetul nostru gros de la picior se sperie atunci când e pus să încerce temperatura apei dintr-o cadă, care poate că e clocotită?

Ele nu simt frică deoarece nu există ca entităţi autonome.

La fel, dacă mâna noastră stângă o ciupeşte pe cea dreaptă, ea nu va trezi duşmănia acesteia din urmă. La fel, dacă mâna noastră dreaptă e împodobită cu mai multe inele, ea nu-i va provoca stângii vreo reacţie de gelozie. Grijile şi preocupările dispar complet când uiţi de tine pentru a nu te mai gândi decât la ansamblul organismului-comunitate.

Poate că acesta este unul din secretele reuşitei sociale a lumii furnicilor.”

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

(A fi dreptaci inseamna sa fii guvernat in principal de emisfera stanga a creierului, iar a fi stangaci, de emisfera dreapta. De aceea se spune ca cel mai bine este sa fii ambidextru – cele doua emisfere comunica intre ele mult mai usor. Insa si noi am putea sa ne imbunatatim aceasta comunicare prin conferirea unei atentii mai mari emisferei drepte, prin contactul cu arta)

S-ar părea că numai noaptea emisfera dreaptă, consilier inconştient, prin intermediul viselor, îşi dă acordul emisferei stângi, realizator conştient, după modelul unei perechi în care soţia, intuitivă, şi-ar strecura pe furiş părerea soţului materialist.

După părerea savantului rus Vladimir Vernadski, inventatorul cuvântului “biosferă” şi â filozofului Teilhard de Chardin, acest creier feminin intuitiv ar mai avea o calitate, aceea de a putea să se branşeze la ceea ce ei au numit “noosferă“.

Noosfera ar fi un nor mare care înconjoară planeta ca şi atmosfera sau ionosfera. Acest nor sferic imaterial ar fi format din inconştientele umane emise de creierele drepte. Ansamblul ar forma un mare Spirit imanent, Spiritul uman global într-un fel.

Astfel credem că ne imaginăm sau că inventăm lucruri pe care, în realitate, creierul nostru drept le ia pur şi simplu de acolo. Iar când creierul nostru stâng ascultă cu atenţie creierul drept, informaţia trece şi duce la o idee aptă să se concretizeze în fapte.

Conform acestei ipoteze, un pictor, un muzician, un inventator sau un romancier n-ar fi decât nişte receptori radio capabili, cu creierul lor drept, să ia din inconştientul colectiv apoi să lase emisferele dreaptă şi stângă să comunice destul de liber ca să reuşească să pună în practică aceste concepte care se găsesc în noosferă.”

Edmond Wells,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III

Dacă nopţile bebeluşilor sunt adesea foarte agitate, asta se datorează acestui somn paradoxal (proporţii: o treime de somn normal, o treime de somn uşor, o treime de somn paradoxal). În timpul acestei faze a somnului lor, bebeluşii prezintă deseori mimici ciudate care îi fac să ia mina unui adult, chiar a unui bătrân. Pe fizionomia lor se zugrăveşte rând pe rând furia, bucuria, tristeţea, frica, surpriza, deşi n-au cunoscut încă astfel de emoţii. S-ar zice că trec în revistă expresiile pe care le vor avea mai târziu.

După aceea, în cursul vieţii de adult, fazele de somn paradoxal se reduc cu vârsta, ajungând la numai o zecime, dacă nu şi mai puţin, din totalitatea timpului de somn.

Experienţa este trăită ca o plăcere şi poate să provoace erecţii la bărbaţi.

S-ar părea că, în fiecare noapte, avem de primit un mesaj.

S-a făcut o experienţă. Un adult a fost trezit în mijlocul somnului paradoxal şi a fost rugat să povestească ce visa în acel moment. Apoi a fost lăsat să adoarmă din nou ca să fie iar trezit la următoarea fază de somn paradoxal. Astfel s-a constatat că, chiar dacă povestea celor două vise era diferită, prezenta totuşi un nucleu comun. Totul se petrece de parcă visul întrerupt s-ar repeta într-un mod diferit ca să transmită acelaşi mesaj.

Recent, cercetătorii au emis o teorie nouă. Visul ar fi un mijloc de uitare a presiunilor sociale. Visând, uităm ceea ce am fost constrânşi să învăţăm în timpul zilei şi vine în contradicţie cu convingerile noastre profunde. Toate condiţionările impuse de exterior dispar. Atâta vreme cât oamenii visează, este imposibil să-i manipulezi complet. Visul este o frână naturală a totalitarismului.”

Edmond Wells,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III

Auditivii spun cât se poate de natural: “Auzi”. Vorbesc cu cuvinte sonore care evocă muzica şi zgomotul: “surdină”, “clopoţire”. Iar adjectivele lor sunt “melodios”, “discordant”, “audibil”, “răsunător”.

Senzitivii corporali spun cât se poate de natural: “Simţi”. Vorbesc prin senzaţii: “te-ai prins”, “ai încasat-o”, “te-ai turtit”. Folosesc expresii de genul: “sunt sătul până-n gât”. Adjectivele lor sunt “rece”, “călduros”, “excitat/calm”.

Apartenenţa la unul dintre aceste grupuri se recunoaşte după felul în care un interlocutor mişcă ochii.

Dacă, atunci când i se cere să-şi amintească ceva, începe prin a ridica ochii în sus, înseamnă că e un vizual. Dacă îşi îndreaptă privirea într-o parte, atunci e un auditiv. Dacă lasă ochii în jos, vrând parcă să-şi caute mai bine senzaţiile în el însuşi, atunci e un senzitiv.

O astfel de cunoaştere permite să se acţioneze asupra tuturor tipurilor de interlocutori folosind cele trei registre lingvistice.

De aici, se poate merge mai departe creând puncte de ancorare fizice. Acţiunea constă în a aplica un punct de presiune pe o parte a interlocutorului când vrem să-l stimulăm în momentul în care îi transmitem un mesaj important, de felul “contez pe tine pentru a duce la bun sfârşit această treabă”. Dacă, în acel moment, exercităm o apăsare pe antebraţul său, va fi stimulat la fiecare nouă apăsare pe acelaşi antebraţ. o formă de memorie senzorială.

Atenţie însă să nu-l faceţi să funcţioneze invers! Să luăm exemplul unui psihoterapeut care îşi primeşte pacientul bătându-1 uşor pe umăr şi plângându-se: “Deci, prietene, nu ţi-e mai bine”. Medicul respectiv poate să practice cea mai bună terapie din lume, căci pacientul său va reveni brusc la toate angoasele lui dacă, înainte de a-l părăsi, repetă gestul.”

Edmond Wells,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III

A câştigat dreptul de a-şi transmite seria lui de cromozomi care au făcut să exişti tu şi nu altul.

Spermatozoidul tău a fost cu adevărat dotat. Nu s-a rătăcit în nu ştiu ce ungher. A ştiut să găsească drumul cel bun. Poate că a făcut în aşa fel ca să bareze calea altor spermatozoizi rivali.

Multă vreme s-a crezut că spermatozoidul cel mai rapid reuşea să fecundeze ovulul. Nici vorbă de aşa ceva. Câteva sute de spermatozoizi ajung în acelaşi timp în jurul oului. Şi stau acolo aşteptând, agitându-şi filamentul. Numai unul dintre ei va fi ales.

Deci ovulul alege spermatozoidul câştigător din toată masa de spermatozoizi solicitanţi care se înghesuie la uşa lui. Conform căror criterii? Cercetătorii şi-au pus mult timp această întrebare. Recent au găsit soluţia. Ovulul îl alege pe acela care “prezintă caracteristicile genetice cele mai diferite de ale sale“. Problemă de supravieţuire. Ovulul nu ştie nimic de cei doi parteneri care fac dragoste deasupra lui, aşa că încearcă pur şi simplu să evite problemele de consanguinitate. Natura face ca cromozomii noştri să tindă să se îmbogăţească cu ceea ce e diferit de ei, nu cu ceva similar lor.”

Edmond Wells,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III