“E o seara groasa si intunecata ca o miere batrana (fac ce fac si tot la gastro-comparatii ma intorc – dar cu tot ce am mai bun: pofta – de viata!).

Ploua varatic, adica nu stii cand ploua cu adevarat sau aerul e doar o revarsare fierbinte si dulceaga de ape plutitoare, ratacind pe obcine. Tuna des, zguduind pamantul si casele, clatinand blidariul si policioara si impingand spaima strachinilor pana la clinchet.

Sunt prea putine de facut. Elisabeta impuieste un gherghef cu albastru si rosu, “Sotiorul intra-n casa, mancarica e pe masa”. Camasa de in batut nu poate decat sa impinga in camera sanii grei si luminosi ai femeii, ce invazie irepresibila, nu-mi ramane decat sa-mi imaginez cum ii smulg hainele cu dintii, cu rasuflarea grea si innebunita de pofta, cu buzele si cu ploapele inflamate, cum o imbrac cu perdelele ploii de afara, calde ca iadul, cum seara asta agonica si afrodisiaca e prabusirea absoluta de care ma temeam, si sa rostesc, doar, calm, aproape alb (de abia asta e pacatul adevarat si reprobabil) “Ce tare ploua”.

Daca mai adaug ca in cotruta de pe cuptor sfaraie impacati si imbratisati ca dintr-o mama, o mata si-un prunc, iar pe masa lucesc stins un hargau cu cartofi gratinati cu cas, mirosind bland a chimen si un pahar de Pinot Gris de la Lechinta (din cel demisec smarald-auriu, cu miros de polen si cu gust de para tomnatica) atunci suntem in Bucovina, tara victoriilor imaginare si a verbelor nerostite.”

Mie una imi vine sa plang cand citesc povestile astea si vreau acolo, doar acolo, in lumea aia cu munca grea, dar linistita

“…o senzatie de neputinta si de absurditate totale. Vasazica asa este? Dintr-o data, toate posibilitatile pier? O viata plina de proiecte, de discutii abia incepute, de dorinte nici macar implinite se stinge intr-o secunda si nu mai e nimic, nu mai e nimic de facut, nu se mai poate veni inapoi?

Pentru prima oara in viata mea, am simtit sensul cuvantului niciodata. Ei bine, e infiorator. Pronuntam cuvantul asta de o suta de ori pe zi, dar nu stim ce spunem pana nu ne confruntam cu un adevarat niciodata. Pana la urma, avem intotdeauna iluzia ca putem controla ceea ce se intampla; nimic nu ni se pare definitiv.  (…)

Dar cand cineva pe care il iubesti moare… atunci pot sa va spun ca simti ce inseamna asta si ca doare foarte, foarte, foarte rau. E ca un foc de artificii care se stinge deodata si totul se cufunda in bezna. Ma simt singura, bolnava, mi-e rau si fiecare miscare ma costa eforturi colosale. (…)

Kakuro parea foarte obosit, mai mult obosit decat trist; mi-am spus: asa se vede suferinta pe chipurile intelepte. Ea nu se afiseaza, sa doar impresia unei foarte mari oboseli. (…)

In timp ce traversam curtea, ne-am oprit brusc, amandoi in acelasi moment: cineva canta la pian si se auzea foarte bine ce canta acel cineva. Ceva de Satie, cred, in sfarsit, nu sunt sigura (dar in orice caz era ceva clasic). (…)

Insa stiu ca ne-am oprit brusc amandoi si ca am respirat adanc, lasand soarele sa ne incalzeasca fata si ascultand muzica aceea care venea de sus. <Cred ca lui Renee i-ar fi placut momentul acesta.>, a zis Kakuro. Si-am mai ramas acolo cateva minute, ascultand muzica. Eram de acord cu el. Dar de ce?

Gandindu-ma astfel, in seara aceea, cu inima si stomacul zdrobite, imi spun ca, in cele din urma, poate ca asta e viata: multa disperare, dar si cateva momente de frumusete in care timpul nu mai este acelasi. E ca si cum notele muzicale ar face un fel de paranteze in timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un intotdeauna in niciodata.

Da, asta e, un intotdeauna in niciodata.

Nu va temeti doamna Michel, Renee, n-am sa ma sinucid si n-am sa dau foc la nimic.

Caci, pentru dumneavoastra, voi urmari de acum inainte tot ce inseamna intotdeauna in niciodata.

Frumusetea din aceasta lume.”

Tuturor celor de la care ne-am luat la revedere.

Aparent, o carte politista. In fapt, o carte despre droguri. In esenta, o carte cu multe idei, imagini si senzatii. O carte cu ganduri despre lume, viata si oameni. O carte cu pasaje poetice macabre, filosofice sau erotice. O carte cu injuraturi si bucati de pictura suprarealista. O carte care te poate face sa razi nestapanit, sa simti ura, iubire sau excitatie sexuala. O carte care te poate face sa plangi, pe ascuns sau in public, depinde unde o citesti. O carte scrisa de parca Andrei Ruse a crezut nu va mai scrie niciodata.

Deschide usile perceptiei. The Doors se aude pe fundal. Incepe calatoria.

Un barbat la 40 de ani are criza varstei de mijloc. Atunci revede ce a facut in viata si i se pare putin. Vrea mai mult. Vrea sa-si demonstreze lui si familiei lui ca poate mai mult. Politist, se afla in mod simbolic in apararea statului, a sistemului social in care traim. Ce fac politistii? Baga la inchisoare infractori. Ce inseamna inchisoarea? Lipsa de libertate.

Pe baricada opusa, infractorii in cazul nostru sunt dealerii si consumatorii de droguri. Ce inseamna drogurile pentru ei? Un altfel de libertate. Una care deschide mintile, rupe barierele constientului, scufundandu-te in inconstient – acea lume de vis, de cosmar, de adevar. Singura lume in care poti incerca mai multa sinceritate. Sigur, exista si alte metode de a ajunge acolo, dar drogurile sunt o scurtatura. Si inca una placuta. Periculoasa daca exagerezi. Iar ele te fac sa exagerezi.

Avem pe de o parte o excursie in lumea drogurilor, unde aflam care sunt efectele catorva dintre ele si ce ti se poate intampla daca iei o supra-doza. Pe de alta parte, drogurile sunt doar un pretext pentru a-i pune pe oameni fata in fata cu ei insisi, pentru cateva marturisiri.

Imagineaza-ti ca inchizi ochii, iar cand ii deschizi esti intr-un parc de distractii. Iarba ar fi caruselul – multe imagini, detalii, culori, te invarti usor printre idei si senzatii. Ketamina ar fi roata cea mare – totul devine mai lent, miscarile pe care le faci, vorbele pe care le spui, pamantul, aerul se misca mai incet, pana la urma ti se face rau si ai o cadere de glicemie. LSD-ul ar fi casa groazei – multe camere diferite, iluzii optice si halucinatii uluitoare, iar Metamfetamina roller coaster-ul – fiecare senzatie e  de 10 ori mai puternica si in loc de adrenalina, simti multa, insuportabil de multa iubire.

Apoi ar fi Bucurestiul, Jim Morrison, Aldous Huxley, mancarea, brandurile, reclamele, artificialul, minciunile, rutina. Cateva bucati:

“Trec printre oameni ca printre jaloane. Cersetorii imi spun sa-ti ajute Dumnezeu, si chiar daca-s grabit, nu uit sa le arunc la fiecare cate o hartie de un leu, am pregatit un teanc special pentru asta. Am nevoie de rugaciuni si de vorbe ieftine, energia lor ma face sa-mi tin spatele drept. Azi cred in superstitii si sunt atent la pisici negre, la scari, pornesc dupa fiecare oprire la o intersectie cu dreptul si asa mai departe.”

“Muzica poate sa fie deshidratata, ca un aperitiv prost. Muzica buna, ca cea a Nebunului, era suculenta.”

“(…) zambeam intruna, atat de puternic, incat mi se strangea toata pielea fetei spre gura. Si vroiam mai multa piele, cat mai multa, sa se intinda pe zeci sau sute de kilometri si s-o pot trage pe toata. Atat de tare zambeam.”

“(…) cobor capul si nimeresc cu privirea intr-o vitrina plina cu tot felul de mezeluri. Nu sunt altceva decat animalute dragalase. Schingiuite, taiate de vii, urland. Injunghiate sau curentate. Inghetate. Transportate in dricuri cu congelatoare. Feliate. Aromate. Preparate. Imi vine sa vomit.”

“Am apropiat flacara, varful ei invizibil, de capatul tigarii. Am tras si am auzit hartia murind.”

“Ea era frumoasa ca un copil. Radia. Si parul acela asiatic, negru si drept, ii cobora pe spate in forma de V. Cand se rotea i se puteau observa sanii mici si roz… m-a vazut si s-a oprit brusc. Ma fixa cu ochii ei mari si portocalii. Nu stiam ca oamenii pot avea ochii portocalii. Nici macar in vis.”

“Ei interzic ce pot face drogurile din oameni. Dar drogurile nu pot scoate din oameni nimic in afara de ceea ce ei sunt deja.”

“Suntem falsi. Ne aratam numai pozele in care iesim bine. Cand de fapt am inchis inauntru niste copii care vor sa faca lucruri traznite.”

“Am bagat nasul in parul ei pufos, carliontat, care mirosea a migdale uscate si lapte proaspat, fiert.”

“N-am mai satisfacut nicio femeie asa. Sunt un zeu. (…) totul incepe sa faca sex alaturi de noi. Chiar si peretii se fut intre ei, asta simt, desi raman la locul lor.”

“Ai mare grija de pielea ta acum ca vezi cum lumea-i condusa de un nebun care i-a convins pe toti prostii sa le fie rusine de ei insisi. De sexul lor, de iubirea lor, de hainele care nu-s la moda, de gesturile stangace, de saracie, de schimbare, de tot ce-i altfel, nu, domnilor? Si tipa spre Casa Poporului: – Fie-va sila de voi si teama de moarte, tineti-va mintea ocupata si consumati. Consumati! Sa nu mai ramana nimic aici, in afara de pamant uscat si o apa jegoasa.

“(…) la prima statie de metrou unde vezi o adunatura de oameni, cu capul in pamant, care daca se privesc, o fac pe furis, speriati? Sunt teleghidati de o telecomanda virtuala care-i trimite acasa sau la munca, ce-i asta? Cum am ajuns aici?”

“Iadul incepuse sa se dezlantuie in fata mea… asfaltul din parc, betoanele din jurul nostru, plasticele, luminile colorate artificiale care se vedeau pe blocuri, toate erau niste mutatii grotesti, niste jucarii urate ale unor copii frustrati.”

“(…) raspunsurile erau toate acolo ca un banc de pesti. Lasai plasa si scoteai cu sutele, cu miile odata. Mint! Iti sareau direct in barca si-ti zambeau.”

“Dumnezeu iti va spune: (…) Am nevoie de oameni care sa vada. Care sa fie pregatiti sa vada, caci tamplele mele pulseaza in ochii vostri. Inchideti ochii doar cand se usuca sau sunt obostiti (…) Iar eu voi pune in fata voastra lucruri pentru care sa traiesti. Sa plangi si sa razi.“

“Suntem toti in rahatul asta numit viata, si nu pentru foarte mult timp, asta trebuie sa intelegem. Ok, nu suntem toti la fel, nu trebuie sa ne iubim, pentru ca oricum ar fi ceva fals, ceva ipocrit; nu ne putem iubi, dar putem avea grija macar mai mult unul de celalalt.”

Desfaceti-va centurile de siguranta. Calatorie placuta!

Iată însă că veni şi clipa când, după ce umblă o vreme-ndelungată prin nisip, pe stânci şi prin zăpezi, micul prinţ, într-un sfârşit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.
- Bună ziua! zise el.
Se afla într-o grădină de trandafiri înfloriţi.
- Bună ziua! ziseră trandafirii.
Micul prinţ îi privi. Toţi erau aidoma cu floarea lui.
- Cine sunteţi voi? întrebă el, înmărmurit.
- Noi suntem trandafiri! ziseră trandafirii.
- Vai, făcu micul prinţ…
Şi se simţi foarte nefericit. Floarea lui îi povestise că ea era, în univers, singura în felul ei. Şi iată că se mai aflau cinci mii, toate semănând cu ea, într-o singură grădină!
”Tare s-ar mai socoti jignită – îşi zise el – dacă ar vedea una ca asta… nu s-ar mai opri din tuse, şi s-ar preface chiar că moare, ca să scape de ruşine. Iar eu aş fi foarte… desigur… nevoit să mă prefac c-o îngrijesc, pentru că altminteri, ca să mă îndurereze şi pe mine, s-ar lăsa să moară de-adevaratelea…”
Apoi îşi zise mai departe: „Mă credeam înavuţit cu o floare fără seamăn, şi iată că n-am decât o floare de rând. Cu asta numai şi cu trei vulcani, care-mi vin doar până la genunchi şi dintre care unul e poate stins pe veşnicie, nu prea sunt un mare prinţ…”
Şi, culcat în iarbă, plânse.

Chiar atunci sosi şi vulpea:
- Bună ziua! zise vulpea.
- Bună ziua! răspunse cuviincios micul prinţ, care se întoarse, însă nu văzu pe nimeni.
- Sunt aici! zise glasul – sub măr…
- Cine eşti tu ? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă…
- Sunt o vulpe! zise vulpea
- Vino să te joci cu mine! o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist…
- Nu pot să mă joc cu tine! zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
- Ah, iartă-mă! Rosti micul prinţ.
Însă, după un răstimp de gândire, adăugă:
- Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Nu eşti de prin părţile locului – zise vulpea – ce cauţi pe-aici?
- Caut oamenii! zise micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Oamenii – zise vulpea – au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini?
- Nu! Zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…
- A-ţi crea legături?
- Desigur! zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. şi nici tu n-ai nevoie de mine. eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…
- Încep să înţeleg! zise micul prinţ. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit…
- Se prea poate! zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri…
- O! dar nu e pe Pământ! zise micul prinţ.
Vulpea se arătă foarte nedumerită:
- Pe altă planetă?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vânători?
- Nu.
Interesant! Dar găini?
- Nici.
- Nimic nu e desăvârşit! suspină vulpea.
Vulpea însă se întoarse la gândurile sale:
- Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamănă între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebit de al altora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. al tău mă va chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-i de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Şi asta-i trist! Tu ai însă părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea minunat, când tu mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu…
Vulpea tăcu şi se uită îndelung la micul prinţ:
- Te rog… îmblânzeşte-mă! zise apoi.
- Bucuros aş vrea! răspunse micul prinţ – numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim! zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

- Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.
- Trebuie să ai foarte multă răbdare! răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul este izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine.
A doua zi, micul prinţ veni din nou.
- Mult mai frumos era, dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră… zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor şi cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
- Ce-i acela rit? zise micul prinţ.
- E şi el ceva cu totul dat uitării! zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. Au un rit, spre pildă, vânătorii mei. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunată! Mă plimb şi eu, atunci, până la vie. Dacă vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea vacanţă niciodată.

Astfel micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:
- Vai! zise vulpea… Am să plâng…
- Din vina ta – zise micul prinţ – eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci ai vrut să te îmblânzesc…
- Aşa e! zise vulpea.
- Dar ai să plângi! zise micul prinţ.
- Aşa e! zise vulpea.
- Atunci nu dobândeşti nimic din asta!
- Ba dobândesc – zise vulpea – datorită culorii grâului. Apoi adăugă:
Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, spre a-ţi lua rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină.

Micul prinţ se duse, să mai vadă o dată trandafirii:
- Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic – le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi precum era şi vulpea mea. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are-n lume seamăn.

Şi florile se ruşinară.
- Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte! le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemenea vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am adăpostit-o eu sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o eu cum plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar cum tăcea. Fiindcă e floarea mea.

Si se duse înapoi la vulpe.
- Rămâi cu bine! zise el…
- Te du cu bine! zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor! spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.
- Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.
- Numai timpul cheltuit cu floarea mea…! făcu micul prinţ, ca să ţină minte.
- Oamenii au dat uitării adevărul acesta – zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.
- Eu sunt răspunzător de floarea mea… spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.

Micul Print – Antoine de Saint-Exupéry

Nu-i aşa că vrei să citeşti mai departe – măcar din curiozitate morbidă? Sigur că vrei. Vrei pentru că, pe lângă elementul voyeuristic, vei învăţa ceva despre mine. Cel puţin, îndeajuns ca să mă eviţi.

Ei, asta vrea şi un angajator să ştie despre tine.

În ultima vreme am citit zeci de CV-uri şi scrisori de intenţie – marea majoritate de la băieţi şi fete care vor să scrie. Cu mici excepţii, am rămas la fel de ignorant faţă de persoana respectivă cum eram înainte. Am aflat că un el e student în anul trei, şi că o ea a lucrat vara ca translator. Dar în afară de faptul că el a intrat la facultate, sau că ea vorbeşte ocazional altă limbă, ce-am învăţat nou? Nimic. Ba mai rău. Cum se diferenţiază ei de ceilalţi studenţi şi translatori de-o vară. Îţi spun eu: deloc.

Eşti la vârsta la care te mai pasc câteva CV-uri şi scrisori de intenţie, fie pentru primul job, fie pentru următorul. Intuiţia mea spune că, pe hârtie, eşti la fel de incolor şi inodor ca majoritatea contracandidaţilor. Şi am hotărât să te ajut. Nu pentru că am o inimă mare şi pufoasă, ci pentru că e plictisitor să recitesc aceeaşi biografie de 10 ori, doar sub alt nume.”

Aflati de la Cristian Lupsa cele 4 lectii adevarate despre cum sa scrii o scrisoare de intentie re-mar-ca-bi-la pe ascrie.ro

Apoi cititi si Purple Cow, sau daca va convine mai bine, Vaca Mov

Succese!

“1. What is “Blink“ about?

It’s a book about rapid cognition, about the kind of thinking that happens in a blink of an eye. When you meet someone for the first time, or walk into a house you are thinking of buying, or read the first few sentences of a book, your mind takes about two seconds to jump to a series of conclusions. Well, “Blink” is a book about those two seconds, because I think those instant conclusions that we reach are really powerful and really important and, occasionally, really good.

You could also say that it’s a book about intuition, except that I don’t like that word. In fact it never appears in “Blink.” Intuition strikes me as a concept we use to describe emotional reactions, gut feelings–thoughts and impressions that don’t seem entirely rational. But I think that what goes on in that first two seconds is perfectly rational. It’s thinking–its just thinking that moves a little faster and operates a little more mysteriously than the kind of deliberate, conscious decision-making that we usually associate with “thinking.” In “Blink” I’m trying to understand those two seconds. What is going on inside our heads when we engage in rapid cognition? When are snap judgments good and when are they not? What kinds of things can we do to make our powers of rapid cognition better?

2. How can thinking that takes place so quickly be at all useful? Don’t we make the best decisions when we take the time to carefully evaluate all available and relevant information?

Certainly that’s what we’ve always been told. We live in a society dedicated to the idea that we’re always better off gathering as much information and spending as much time as possible in deliberation. As children, this lesson is drummed into us again and again: haste makes waste, look before you leap, stop and think. But I don’t think this is true. There are lots of situations–particularly at times of high pressure and stress–when haste does not make waste, when our snap judgments and first impressions offer a much better means of making sense of the world.

One of the stories I tell in “Blink” is about the Emergency Room doctors at Cook County Hospital in Chicago. That’s the big public hospital in Chicago, and a few years ago they changed the way they diagnosed heart attacks. They instructed their doctors to gather less information on their patients: they encouraged them to zero in on just a few critical pieces of information about patients suffering from chest pain–like blood pressure and the ECG–while ignoring everything else, like the patient’s age and weight and medical history. And what happened? Cook County is now one of the best places in the United States at diagnosing chest pain.

Not surprisingly, it was really hard to convince the physicians at Cook County to go along with the plan, because, like all of us, they were committed to the idea that more information is always better. But I describe lots of cases in “Blink” where that simply isn’t true. There’s a wonderful phrase in psychology–”the power of thin slicing”–which says that as human beings we are capable of making sense of situations based on the thinnest slice of experience. I have an entire chapter in “Blink” on how unbelievably powerful our thin-slicing skills are. I have to say that I still find some of the examples in that chapter hard to believe.”

(continuarea)

In argumentarea de fata totul se invarte in jurul Experientelor

Primul argument: Oamenii sunt inzestrati cu neuroni oglinda, care ii fac sa simta ceva ce li se transmite verbal, vizual sau in scris. Ei sunt cei care te fac sa-ti bata inima mai tare la un film de actiune, sa plangi la unul de dragoste, sa razi cand altcineva rade, sa simti durere cand vezi oameni care sufera, etc.

A mirror neuron is a neuron that fires both when an animal acts and when the animal observes the same action performed by another animal (especially by another animal of the same species). Thus, the neuron “mirrors” the behavior of another animal, as though the observer were itself acting.

These neurons have been directly observed in primates, and are believed to exist in humans and other species including birds. In humans, brain activity consistent with mirror neurons has been found in the premotor cortex and the inferior parietal cortex.

Some scientists consider mirror neurons one of the most important findings of neuroscience in the last decade. Among them is V.S. Ramachandran, who believes they might be very important in imitation and language acquisition. However, despite the popularity of this field, to date no plausible neural or computational models have been put forward to describe how mirror neuron activity supports cognitive functions such as imitation.

There’s another way of looking at this: When we observe someone performing an action, there is a concurrent activation of motor circuits by the mirror neurons that are also used by us when we perform similar actions. Even though we do not literally reproduce the observed action at the moment of observation, our motor system activates as if we were performing the same action being observed.

Essentially, mirror neurons act as a storage facility for actions that we observe, while simultaneously disciplining or preparing our motor cortex for executing the action as if we had already performed the action many times over.

Astfel ca atunci cand cineva ne povesteste ceva, cand vedem un film sau citim o carte, suntem capabili sa facem experientele personajelor respective, experientele noastre.

Argumentul numarul 2: Ce inseamna maturitate? Ce inseamna sa fii intelept? Din totdeauna inteleptii orasului erau batranii, astfel, cei cu cea mai multa experienta, care puteau da sfaturi bune. Maturitatea si Intelepciunea depind de experientele pe care le avem. Putem fi incredibil de inteligenti, cu imaginatie bogata, insa daca nu avem experiente prin care sa trecem, nu putem creste cu adevarat.

Argumentul numarul 3: Nu putem avea toate experientele pe care ni le dorim. Nu putem fi in aceeasi viata medic chirurg, pilot de avion, preot, spion international si doica Insa putem avea experientele acestor oameni prin expunerea la povestea lor. Asimilarea se face de la sine, mai ales daca ne regasim un pic in personaj.

Despre experientele astea “furate” se poate spune ca nu sunt la fel de vii, reale, firesti, profunde, ca cele traite in realitate. Poate fi adevarat. Poate ca sunt mai superficiale, mai usurele asa ca este nevoie de un numar mai mare din ele, sau de unele care sa coincida cu ceva ce deja ni se intampla ca sa rezonam si sa ne schimbe un pic in bine. Oricum, cert este ca fara ele suntem mai putin decat am putea fi.

Am inceput de la carti si am adaugat pe parcurs istorisiri spuse de oameni si filme. Mai pot fi piese de teatru, tablouri, orice tip de arta care spune o poveste, care include personaje si evenimente. Insa cred ca dintre toate aceastea, cartile sunt cele mai puternice.

Ultimul argument: Cartile contin cel mai profund tip de poveste, fiindca este cea care te solicita cel mai mult. Daca in fata unui film, unei piese de teatru, unui tablou sau chiar a unui om care povesteste si foloseste gesturi, povestea este completata de imagini, in cazul unei carti, imaginile trebuie sa ti le “imaginezi” tu.

Iar prin interactiune, prin faptul ca te face sa faci ceva – intelegi mai bine. In fata celorlaltor medii esti mai pasiv – ti se da totul de-a gata, mai trebuie sa intelegi doar firul povestii. In fata unei carti trebuie sa participi activ, sa vizualizezi. Sunt astfel si cele care iti ofera cea mai mare libertate. Poti vedea ce vrei. De cate ori nu s-au facut mai multe filme dupa aceeasi carte si erau atat de diferite din cauza viziunii deosebite a regizorilor?

Concluzie: Neuronii oglinda ne dau posibilitatea de a simti si asimila experientele la care suntem expusi. Maturitatea si intelepciunea se bazeaza pe cat mai multe experiente din care ai invatat. In viata nu putem avea toate experientele pe care ni le dorim, insa le putem face ale noastre pe cele ale personajelor din “povesti”. Cartile sunt cele mai libere si interactive medii de transmitere a unei povesti, din care astfel invatam mai usor.

Mesajul: Mergeti si la filme, teatru, galerii de arta, insa cititi in primul rand carti pentru a deveni mai maturi, mai intelepti

PS: Sa mai zic de ce e nevoie sa fim maturi si intelepti? Ca sa lucram cu noi asa cum cantam la instrument, sa avem controlul asupra ceea ce suntem, sa devenim ce vrem si sa obtinem realizarile pe care ni le dorim.

PPS: Pentru cei creativi – sa mai zic ca esti cu atat mai creativ cu cat ai mai multe experiente diverse? Fiindca creativitatea este abilitatea de a gasi conexiuni surprinzatoare intre elemente ce nu au fost combinate pana atunci. Cu cat ai deci mai multe elemente din care sa alegi, cu atat conexiunile se pot stabili mai usor sau pot fi mai surprinzatoare.

Succese!

Pentru a sti ce locuri sa pastram va recomand sa va inscrieti aici: http://invita.ro/organizer/bookblog/event7276242197-BookTalks-04-editie-speciala-cu-Ion-Barbu/

PS: eu ma ocup de organizarea lui

Luminiţa, mon amour este povestită de Cezar Paul Bădescu, care este deopotrivă autor, narator şi personaj. Din acest motiv, au fost foarte multe discuţii despre această carte dacă este autobiografie sau autoficţiune. Sau biografie ficţională. Sau ficţiune autobiografică. În orice caz, chiar dacă este total adevărată povestea, în mare parte sau cu puţine irizaţii reale, este frumoasă, plină de viaţă şi puternică.

Luminiţa, aşa cum este prezentată de Cezar, este în fapt destul de urâţică, fără viaţă şi slabă. Totuşi, el este alături de ea. Se ataşează la început pentru modul în care gândeşte, pentru preocupările comune şi sexualitatea ei, care ocupă un loc important încă de la început, iar apoi îi rămâne alături fiindcă se simte dator să o sprijine, să o ajute, să o salveze, demonstrându-şi sieşi că este puternic şi poate face acest lucru. Cel puţin aşa am înţeles eu, însă totul este interpretabil, motivaţiile sunt destul de alunecoase aici.

Luminiţa are nevoie de ajutor fiindcă începe să aibă atacuri de panică. Trecând printr-o copilărie nefericită, se simte din nou copil alături de Cezar aşa că îi revin fricile de atunci, care se manifestă acum în fiecare gest pe care îl face. Nu mai poate suporta să merga pe stradă, nu mai poate suporta spaţiile lărgi, spaţiile strâmte, oamenii, ajungând până la urmă să nu mai poată ieşi din cameră. Toate aceste detalii sunt însă mai puţin importante, cât modul în care sunt povestite, din perspectiva lui Cezar. Mult umor, de cele mai multe ori negru. Ironie şi cinism. Tristeţe.

Luminiţa, mon amour este frumoasă, plină de viaţă şi puternică. Frumoasă, pentru că vorbeşte despre dragoste, ataşament, sacrificii, suferinţă, prostie, dependenţă, ambiţie, curaj, credinţă şi sexualitate. Plină de viaţă fiindcă vorbeşte despre oameni diferiţi, fiecare cu felul lui de-a fi şi un discurs diferit, unic, bine conturat. Puternică fiindcă vorbeşte despre lucrurile de mai sus cu detaşarea şi forţa celui care le-a interiorizat şi care chiar dacă nu le-a înţeles pe deplin, le-a acceptat, iar acum fac parte din el.

Cine s-a născut în părţile Moldovei, cine crede mult în Biserică sau cine simte că dragostea necondiţionată îi va aduce un final fericit s-ar putea să se simtă deranjat. Fiindcă părţile Moldovei sunt întunecate, înfrigurate şi gri, ca pe vremea comunismului deşi totul se întâmplă la mai mulţi ani după Revoluţie. Oamenii sunt tradiţionalişti şi încuiaţi. Fiindcă Biserica ortodoxă este dogmatică, împotriva dragostei de oameni şi chiar a familiei. Fiindcă finalul fericit din filmele hollywoodiene poate să lipsească din viaţa noastră, chiar şi atunci când ne-am străduit să fim cei mai buni, să-i ajutăm pe ceilalţi.

Luminiţa devine mai frumoasă, mai plină de viaţă şi mai puternică, după multe încercări alături de Cezar. Însă atunci când apare stăpână pe sine, independentă, voluntară, apare şi egoistă, rece, autoritară. Oare acesta să fie preţul de fiecare dată? Acesta să fie traseul firesc? În orice caz, aflăm chiar de la ea, în finalul cărţii, când i se acordă şi ei dreptul la replică. De sunteţi curioşi, citiţi până acolo. Apoi veniţi să aflăm şi părerea autorului, sâmbătă, 13 decembrie 2008”

Recenzie exprimata si pe bookblog.ro. Booktalks va fi sambata asta, daca trimiteti mail repede poate aveti o sansa sa prindeti un loc