Fotografie Interioara

Ei bine, cred ca sunt acel fotograf, care vede in jurul lui mereu si mereu lucruri deosebite ce pot deveni arta, cu putin ajutor. Cam in orice pot vedea altceva, imi place sa dau lucrurilor un sens, al meu. Chiar daca inchid ochii si ma relaxez, imaginatia mea se joaca cu forme si culori, texturi si consistente. De obicei sunt atrasa de oameni, de infinitul din fiecare din ei ce se poate exprima prin expresii si gesturi, sau de simboluri. Daca ar fi sa imi aleg o meserie ideala, atunci aceea ar fi de creator de simboluri.
Pentru fiecare lucru, alt sens. Cred ca viata noastra ar fi mult mai placuta, palpitanta, sursa de entuziasm si euforie, daca ne-am juca cu simboluri, respectand anumite reguli, ca intr-o poveste.
Un om catarat pe o scara, cu un trafalet in mana, colorand fatada unei cladiri in portocaliu, sa fie un simbol al celui care-si face singur ziua mai vesela, indiferent de griul din jur. Doua vrabiute nebune ce zboara prin fata unei masini. Un copilas ce da cu piciorul intr-o piatra, sa se rostogoleasca si apoi fuge dupa ea sa mai dea o data. Cerul foarte innorat, aproape negru intr-o parte si senin, cu soare in cealalta. Stradute pietruite, cu flori pe margini si liniste perfecta. Un batran care vinde in targ vechituri, printre care fotografii si un ceas de buzunar, de argint, la care merge doar secundarul. Numai simboluri, care iti pot spune ceva si schimba cursul zilei, poate chiar al vietii. Prin ele iti poti gasi raspunsuri la intrebari, raspunsuri care erau defapt in tine. Ca atunci cand unii oameni deschid Biblia la intamplare si ceea ce citesc li se pare un raspuns. Doar ca de data aceasta e arta, ce e in jurul nostru. Arta ce poate fi fotografiata. Simbol in care fiecare poate vedea altceva. Fotografiile cele mai bune sunt interpretabile pentru ca noi avem alte intrebari de pus, cautam altceva.

Evolutia Pr-ului ca o poveste de dragoste

Povestea dintre Prince şi Masmed

(1850 Barnum) Manipulare, Propagandă

Au fost o data ca nici o data doua celule. La un moment dat, de maxima intensitate afectiva, acestea s-au unit. Apoi s-au înţeles, au hotărât să înfăptuiască Marele Plan, şi au început astfel să se dividă în mii şi mii de exemplare. Mai întai au format simple legaturi, apoi, încet-încet, întregul organism pregatit pentru ulterioara dezvoltare. S-a nascut şi, de atunci, din acel mareţ an, totul s-a schimbat. L-au numit Prince (public relations inception).

Din cele doua celule primare, celule de criză a timpului, s-a format aşadar noua structură capabilă să dea soluţii pentru orice problemă de imagine, orice problemă social-politică.

Ca orice copil însă, la început, pană să-şi racordeze simţurile şi abilităţile cognitive la lumea exterioară, cerea rezultate rapide, aşa că folosea metode directe de convingere, cum sunt manipularea şi propaganda.

Ţipa şi plangea pentru a obţine atenţie şi îngrijire. Îi şantaja astfel pe cei care îl ascultau. Şi de fiecare data avea succes, aceştia nefiind înca obişnuiţi cu aceste stratageme, negasind încă o manieră prin care să înţeleaga şi să evite constrângerile. De câte ori dorea ceva, suţinea totul sus şi tare, fără să conteze pentru el justificările raţionale, adevărul general acceptat sau argumentele contrare. Credea doar în sine şi nu îi asculta pe cei din jur care încercau doar să-l limiteze : “nu mai ţipa”, “nu pune mâna la gură”, “nu te mai agita atât”, şamd.

Vom vedea că şi atunci cand va creşte mai mare şi îşi va rafina metodele de convingere, reuşind să treacă peste imunitatea la tehnicile sale ostentative de început, la care ajunseseră într-un târziu cei cărora li se adresa, Prince va cauta să le pastreze, chiar în proporţie de 15%.

(1906 Lee) Onestitate, Înţelegere, Compromis

Apoi a mai crescut, iar inteligenţa sa a ajuns la următoarea etapa evolutivă. A început să facă primii paşi, vocabularul i s-a mai îmbogăţit, iar concepţia despre lume i s-a largit. A început să vrea să-şi facă cunoscute gusturile şi părerile despre lume, dar la fel, în vederea obţinerii unor avantaje. A început să-şi controleze din ce în ce mai mult tonul şi reacţiile supărătoare la contrazicerile pe care le întâmpina din partea celorlalţi. A început să vadă lucrurile şi altfel, cautând să se exprime pe sine cât mai aproape de adevar, o dată cu o mai bună autocunoaştere.

Acum Prince începe să se individualizeze ca persoană autonomă. Nu mai este atât de dependent de afecţiunea celorlalţi, sau cel puţin nu o mai caută cu disperare. Nu mai este cel care se trântea jos şi urla cât de tare putea ca ceilalţi să vină şi sa se poarte frumos cu el, să-l ţină în braţe, să-l alinte cu drag. Defapt nici nu mai putea face asta pentru că nu ar mai fi primit nimic. Chiar dimpotrivă, doar o atitudine de respingere, de revoltă. Ajungând până acolo, la un moment dat s-a oprit şi a vrut să înţeleagă de ce nu mai primeşte ce dorea. A exagerat prea mult cu egoismul său. A folosit aceleaşi metode, până cand cei care îl ascultau au învăţat să le recunoască şi să le contracareze.

Acum caută o soluţie de compromis pentru a se face înţeles de ceilalţi într-o manieră onestă. Acum caută să se facă remarcat, transmiţând cât mai multe informaţii.

Mai târziu, foloseşte această tehnică în proporţie de 50%.

(1923 Bernays) Arta Consensului

Prince a împlinit vârsta de trecere de la copilărie la adolescenţă, centrul său tinzând să se deplaseze de la viaţa familială, către cea socială. O dată cu înţelegerea cât mai multor sensuri ale aceloraşi lucruri de remarcabilă importanţă, a început să înveţe şi despre arta consensului. A început să asculte. A început să ţină seama de părerile celorlalţi îndată ce a realizat ca poate să se folosească de ele ca de un barometru al propriilor acţiuni. Din acest motiv, poate acum să le construiasca pe urmatoarele adaptate conduitei fiecărui ascultător în vederea unor rezultate mai bune.

Şi totuşi, Prince nu acordă toată atenţia cuvenită concepţiilor publicului său decât în măsura în care acestea îl ajută în atingerea obiectivelor sale. Începe să-i cunoască pe ceilalţi, dar îi menţine la distanţă. Familia sa este doar o cale de acces către satisfacerea unor năzuinţe proprii, cum ar fi primirea îngrijirii, afecţiunii, suportului material, acordarea încrederii pentru asigurarea terenului activităţilor de convingere viitoare. Conştientizează valoarea celorlalţi doar atâta timp cât aceştia îi pot fi aproape, iar modul prin care încearcă să îi menţină este consensul.

Acţiunile sale ulterioare vor rămâne sub egida acestor principii în proporţie de aproximativ 10%.

(1930) Consens social şi politic. Bună înţelegere. Formarea opiniei publice. A motiva, a persuada, a clarifica.

Prince a devenit un adolescent ce acum se implică cu adevărat în viaţa socială şi chiar politică. Este de asemenea într-o perioadă de tranziţie spre maturitate. Acum cele învăţate anterior încep să se decanteze, sedimenteze, lăsând loc noilor atitudini ce au venit o dată cu schimbările din cadrul societăţii în care trăia.

Acum caută să-şi formeze o imagine ceva mai cuprinzătoare, pe care să o reflecte în convingerile opiniei publice. Acum caută să clarifice, să motiveze, să persuadeze. Impresiile, atitudinile, deciziile celorlalţi. Caută să obţină o bună înţelegere prin ajungerea la un consens social şi politic. Principiile rămân totuşi aceleaşi cu cele din anii precedenţi, chiar dacă la nivel mental s-a mai făcut un pas înainte şi s-a extins aria de interes de la local către global.

La fel ca cea anterioară, de început, această perspectivă asupra problemelor va avea în viitor un procent de aproximativ 10 %.

(1950) Lubrifiant. Pilot. Catalizator. Interpret.

O dată cu terminarea procesului de învăţare a celor elementare, acum Prince începe să lucreze, să pună în aplicare teoriile cunoscute până atunci şi totodată să-şi dezvolte unele personale.

În primul rând se va angaja ca lubrifiant. Aceasta slujbă cu calităţi iniţiatoare, l-a pregatit pe protagonistul nostru pentru relaţiile dificile cu potenţialii clienţi. Ea consta printre altele în fluidizarea comunicării, pentru o facilă şi eficientă înţelegere între părţi.

Apoi i s-a atribuit funcţia de pilot şi va fi considerat printre primii ce ar fi găsit soluţii noi vechilor probleme interumane, interinstituţionale, sau celor ce apăreau între instituţii şi oameni. Sustinator al conlucrarii, consfatuirii, cooperării, colaborării. Al mentinerii unei increderi avantajoase pentru ambele parti.

În calitate de catalizator a trebuit să-şi dezvolte capacitatea de a aplana orice posibil conflict, de a gestiona o situaţie de criză ţi chiar de a o întoarce în favoarea sa, câştigând apreciere prin transparenţă.

Iar în cele din urmă, ca interpret, a invăţat să realizeze, intre organizatia la care era angajat si publicul care era luat în vedere, un transfer eficace de mesaje prin decodarea fiecaruia si interpretarea lui in termenii intelesi de partea care fusese obiectiv.

Aşadar, în sfârşit, tânărul nostru ajunge să-şi cizeleze tehnicile folosite pentru soluţionarea intenţiilor sale, interesul celorlalţi devenind în egală măsură de important ca şi interesul propriu. A înţeles că doar aşa va menţine relaţiile cu persoanele de interes pe termen lung în condiţii favorabile, prin acordarea atenţiei cuvenite lor.

(1976 Harlow) Management. Organizaţie. Public. Comunicare. Relaţii.

La acest moment, Prince putem spune că a ajuns la deplină maturitate. Are o slujbă care îi pune în valoare calităţile şi îi dă libertatea de a şi le imbunătăţi în continuare prin avansarea în funcţie, are în gând să-şi întemeieze o familie cu cea la care ţine foarte mult, care i-a fost întotdeauna aproape, bruneta cu ochi migdalaţi Masmed (mass media), iar planurile sale de viitor includ implicarea în, din ce în ce mai multe, proiecte social-politice.

Acum se bucură de o muncă la care prin management se ocupă de relaţiile dintre una sau mai multe organizaţii sau segmente de public, sau de relaţiile dintre organizaţii şi publicurile aferente, asigurând o comunicare bidirecţională.

De data aceasta, comunicarea poate fi iniţiată de oricare dintre părţi, fără să mai putem vorbi despre controlul exclusiv, excesiv deţinut de personalitatea de acum finisată a personajului nostru.

(1997 Gordon) Participare activă la construirea socială a înţelesurilor.

Prince şi Masmed s-au căsătorit, au legiferat legătura lor atât de strânsă, relaţia aproape de simbioză ce se înfăptuia între ei. Mereu în cautarea celuilalt, mereu în dorinţa de a se cunoaşte mai bine. Au ajuns să lucreze împreună, interesaţi fiind de aceleaşi domenii, începând să participe în mod activ la construirea socială a înţelesurilor. Ca şi între organizaţie şi public, s-a creat între ei un parteneriat profesional şi personal-afectiv de lungă durată, în care fiecare îşi asuma anumite responsabilităţi. Se completau perfect, ca doua piese de puzzle ce formau imaginea societăţii civile.

(1999 Hutton) Managementul strategic al relaţiilor unei organizaţii

La acest moment de stabilitate, cei doi au intrat pe drumul sigur şi domol-ascensional al progresului.

Obiectivul lor a devenit câştigarea reputaţiei în cât mai diverse medii de activitate. Misiunea lor a devenit optimizarea comunicării, pentru o mereu îmbunătăţită întrajutorare. Strategia lor a devenit managementul eficient al relaţiilor dintre ei la fel de mult ca cele dintre organizaţia la care lucrau şi publicurile sale.

Ascultarea atentă a ajuns să fie pentru ei principala practică de zi cu zi. Prin intermediul ei îşi dădeau seama de felul în care puteau să-şi realizeze planurile şi de nevoile fiecăruia, pentru a putea să le satisfacă cât mai bine.

Această viaţă tumultuoasă a ajuns pentru Prince la un stadiu prielnic, echilibrat şi prosper. Un cuplu de invidiat cu Masmed, o muncă benefică pentru toată lumea şi deja se simte împlinit. Ce şi-ar putea dori mai mult? Doar în continuare păstrarea încrederii formate în ceilalţi. De acum le va oferi mereu motive să-i fie aproape.

Jocul Expresiilor din PR

Metafora firului de lână

“Un cuvânt e un arbore. Că s-a născut pe pământul tău, ori a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică. A prins rădăcini în huma ţării tale, s-a hrănit din ploile ei, a crescut şi s-a răsfirat sub un soare ce nu e nicăieri acelaşi, iar aşa cum este nu poate fi lesne mutat din loc, transplantat, tradus.” (Ct. Noica)

În Tractatus Logico-philosophicus, Wittgenstein considera că limbajul are o esenţă unic-determinabilă, o singură logică subiacentă, ce poate fi explicata cu ajutorul analizei structurilor interne în relaţiile lor cu lumea. Aceste relaţii le numeşte el a fi “de reprezentare”, deoarece se crează un izomorfism între obiecte şi enunţurile atomare, între stări de lucruri şi judecăţile pe care le facem despre ele. Astfel, el vorbeşte despre un limbaj ideal, universal, obiectiv, perfect traductibil, explicat prin “metafora firului roşu”, a firului unic ce străbate neschimbat.

În antiteză cu această poziţie, în lucrarea sa ulterioară schimbării paradigmatice, Cercetări filosofice, acelaşi Wittgenstein ne prezintă principalele idei din Tractatus, de data aceasta cu semn schimbat. Cuvintele cheie cu referire la limbaj sunt acum contextualitate, parţialitate, subiectivitate şi istoricitate. Nu mai exista o singură logică a limbajului, ci mai multe, în funcţie de context, acesta devenind o vastă colecţie de practici. Înţelesul nu mai constă în denotarea relaţiei dintre cuvinte şi lucruri, ci în folosirea unor expresii. Iar înţelesul unei expresii este folosirea pe care i-o putem da, într-un context anume. Limbajul se preschimbă continuu prin comportamentul uman ce ia o direcţie sau alta şi ca urmare, diversele folosiri primesc conţinut şi semnificaţie prin acţiunile noastre, care le necesită.

Contextualitatea amintita mai sus este denumită de el “joc de limbaj”. Acesta este poate cel mai bun semn al recunoaşterii relativităţii şi, totodată, o încercare de a da soluţii pentru o comunicare în cadrul ei, în cadrul diferitelor “forme de viaţă”. Ele sunt până la urmă lumi diferite, la care, dacă vrem să le înţelegem, trebuie mai întâi să avem acces, să putem stabili diferenţele şi apoi să le traducem în termeni proprii. El încearcă această soluţionare a problemei care este cunoaşterea celorlaltor “forme de viaţă”, dar nu explicitează concret această modalitate. Ce reuşeşte să facă însă, este să dea o rezolvare pentru problema cunoaşterii în cadrul propriei culturi, o problemă trecută de cele mai multe ori cu vederea. Iar aceasta este explicată prin “metafora firului de lână”. El dă într-adevar o rezolvare la această problemă conştientizând istoricitatea limbajului, care este totodată şi a modului nostru de a gândi şi acţiona. Astfel, pentru a ne putea înţelege, trebuie să cunoaştem istoria expresiilor ce s-au păstrat în tradiţie prin confirmare, ajungând să se “răsfire” precum copacul lui Noica, încărcându-se de semnificaţii. Expresiile sunt cele care ne pot aminti de lucruri pe care nu le-am învăţat niciodată. Sunt cele care conţin mai multă morală, filosofie sau religie decât oricare alt element al identităţii noastre.

Dar să vedem mai întâi ce reprezintă “metafora firului de lână”. Prin ea filosofilul analitic din a doua perioadă exemplifică caracterul cumulativ al expresiilor, ce fir cu fir, îşi adună înţelesuri în timp, ajungând să se asemene cu firul puternic de lână, ce se compune din mai multe firişoare subţiri. Eliade ar spune că este asemenea imaginii, ca un “fascicol de semnificaţii”. Sunt semnificaţii care se adaugă în timp celei primordiale, prin reinterpretare şi folosire. Iar această reinterpretare trece prin diverse etape ale tradiţiei şi culturii care lasă imprimate esenţe. De aceea, la momentul în care le privim, pentru că nu poate exista un sfârşit decât atunci cand ele se vor fi sfârşit deja, cand nu se mai adaptează contextului, ele ne apar ca nişte şisturi suprapuse şi întrepătrunse, în care trebuie să săpăm, să facem arheologie pentru a le determina toate înţelesurile sau vârsta celui dintâi.

Să vedem acum cum se leagă metafora firului de lână de jocurile de limbaj. Am putea spune strâns, cu doua noduri. Pentru că în aceste jocuri, “participanţii” trebuie să cunoască înţelesul firului rezultat prin întrepătrunderea firisoarelor, pentru a-l folosi în mod adecvat contextului. Indiferent dacă sunt jocuri de scurtă durată ca cele în care, urmând exemplele autorului, descrii, relatezi, informezi, negi, dai ordine, pui întrebări, dezlegi ghicitori, feliciţi, şamd, sau sunt jocuri mai ample de tipul curs universitar, masă de familie sau petrecere cu prietenii, trebuie să respectăm nişte reguli. Iar acestea sunt urmarea unui acord ce se stabileşte împreună cu ceilalţi participanţi încă de la primul joc, sau urmarea unor obiceiuri mai vechi, stabilite la fel, de membrii unei comunităţi, obiceiuri ce se transmit din generaţie în generaţie. Iar dacă aceste reguli se bazează pe practicile convenite şi acceptate ale unei comunităţi, ele reprezintă propria lor justificare.

Expresii româneşti intraductibile folosite în PR

De ce expresiile unei limbi sunt identitare am văzut, pentru că ele păstrează esenţe ale unor tradiţii trecute, printr-un conţinut moral, filosofic sau religios aparte, ce spun ceva despre felul nostru de a fi prezent. Dar de ce anumite expresii sunt intraductibile, credem că derivă din calitatea lor precedentă. Pentru că în culturi diferite, sensurile de bază sunt produsul unor factori ce nu pot fi înţeleşi decât de cei în a căror gândire au rămas întipărite efectele acestora. Prima comoară a gândirii omeneşti, spune Eminescu, este partea ei traductibilă, iar a doua este “partea de la moşi-strămoşi, partea netraductibilă”. Deci şi cea de-a doua este o comoară, pe care dacă o scoţi la lumină, toţi ar trebui să se bucure de ea. Acesta este lucrul minunat, spune Noica, la limbile naturale, “că până la urmă orice se poate traduce în orice limbă: cărţi, poeme, gânduri, dar nu se poate traduce un cuvânt”, sau o expresie, am putea spune, mai mult decât am înţelege-o şi noi ca nişte profani, cercetând fiecare cuvânt în dicţionar.

Cuvintele cu bogăţie de înţelesuri, sau cu înţelesuri intraductibile, continuă el, sunt cuvinte vechi. Dar nu cuvintele vechi interesează, căci ele sunt toate cuvintele din fondul principal, ci înţelesurile lor; nu ele ca atare, ci lecţia lor. Sunt cuvinte care ar fi prea grele dacă le-am păstra tot înţelesul. Şi totuşi nu ne putem împăca cu gândul că viaţa noastră, trăită prin limbaj, e doar o pierdere de sensuri valoroase. Ea este deopotrivă şi acumulare. Continuă reînnoire. O limbă este un fenomen viu, ce cuprinde deopotrivă şi ce nu se mai poate exprima, şi ce nu s-a exprimat încă. Iar astăzi este o încântare să descoperim de unde au pornit limbile şi cum s-au întruchipat ele, pentru că nu ne putem lipsi de istoria unei limbi, de regăsirea situaţiilor concrete, cum nu ne putem lipsi de viaţa unei societăţi.

Acum să trecem în domeniul concretului şi să încercăm să analizăm câteva expresii care mi s-au părut a fi foarte impregnate de sufletul nostru, românesc, ce s-ar putea încadra în sfera PR-ului, câteva expresii care au circulat în presa română post-aderare, aşa-zise anti-europene şi încă câteva care au fost înţelese greşit, pentru că au fost definite ad literam; interesant de văzut aici care au fost efectele acestei neînţelegeri.

Prin urmare, prima expresie care poate fi pusă în legătură cu încercarea de a convinge, este “a spune braşoave”. Primul ei firişor de lână se răsfiră până în vremea în care negustorii din Braşov, ce cutreiereau Moldova şi Muntenia, îşi lăudau marfa în târg.

Cu vorbe de mărire, de apreciere, de preţuire, cele prezentate păreau mai atrăgătoare şi nu mai ştiai de la cine să cumperi.

Un al doilea firişor ce s-a adăugat pleacă de la covrigii cu sare specifici oraşului, ce au suferit aceeaşi transformare ca şi gogoşile, ajungând să însemne minciuni. Pentru că, asemeni boţului de aluat, ce ar fi fost adevărul, la căldură ar fi crescut de trei ori, sfârşind deci într-o formă înşelătoare.

A doua expresie reprezentativă consultanţei de PR, mai ales în urma unei crize, ar fi “a drege busuiocul”. Această simplă formulă românească se pare a conţine întregul management al greşelii. Dar până la urmă de unde asocierea acestei plante aromatice, cu miros plăcut, puternic, ce aduce noroc şi dragoste, cu cei trei paşi de recunoaştere, scuzare şi reparare a unei abateri? Se pare că îşi are rădăcinile în practicile magice ale descântării unui bucheţel pentru a-i ajuta unei fete să se mărite. A drege însemnând atunci a vrăji.

Prin îndepărtarea de la practica iniţială se pare că s-a ajuns în domeniul culinar, spunând că se drege ceva cu ajutorul busuiocului. Pentru că aici a drege înseamnă a da un gust aparte, a da o aromă. În principal este vorba de îngrijirea vinului: atunci când butoiul în care era pus nu era curat, acesta se întindea, îşi schimba consistenţa şi gustul şi nu se putea repara decât prin pritocire (acţiunea de a turna vinul dintr-un butoi în altul, după fermentaţie, pentru a-l limpezi) şi prin adăugarea unor plante, printre care busuiocul avea cel mai bun efect.

De multe ori cel consiliat spune că înţelege şi că va urma sfaturile, îşi va reconsidera atitudinea, dar defapt “nu pricepe o boabă”, pentru că tot inadecvat va proceda. Fiind cunoscută şi expresia a da în bobi sau boabe, verbul acesta poate numi încurcătura unei ghicitoare faţă de poziţia unei anumite boabe, sau cea a neiniţiatului faţă de această practică. Pe de altă parte, boabă mai poate fi şi un exemplu pentru ceva mărunt, ajungându-se la o explicaţie de genul a nu pricepe o boabă, adică a nu se înţelege nici măcar puţin.

La a doua încercare cu cel care mai sus nu înţelesese sfaturile, pentru a-l determina să acţioneze într-un anume fel, pentru binele lui, putem ajunge, dacă rămâne la fel de încăpăţânat, “să-i facem capul calendar”. Ceea ce nu ar fi de dorit. Dar să vedem de unde provine această sintagmă. Se pare că în vechime, calendarele aveau caracter de cărţi “populare”, oferind şi informaţii de “învăţătură” şi “petrecere”. Astfel, oamenii se pare că erau copleşiţi de cantitatea de referinte, pe langă faptul că erau trecute şi toate sărbătorile religioase şi obiceiurile aferente. Până la urmă ajungeau să se uite ca “mâţa în calendar” şi să se “jure pe toţi sfinţii” că “ce-i prea mult strică”.

În cele din urmă, dacă cel vizat chiar nu vrea să înţeleagă, din mândrie sau alte cauze nebănuite, putem să-i spunem „să-şi facă de cap”. Iniţial aceasta însemna a-şi pune capul în primejdie, a face ceva inadecvat ce ar putea primejdui viaţa respectivului, unul ce dă dovadă de o purtare reprobabilă. Astfel, la început se referea la o problemă de viaţă şi de moarte, deoarece “a-i face cuiva de cap” însemna a-l omorâ. Trece apoi la o formă ceva mai atenuată desemnând o abatere de la morală, ajungând în ziua de azi să însemne a face ce vrei, a hotărâ de unul singur asupra acţiunilor tale cum sunt şi “a merge după capul tău” sau “a face ce-ţi trece prin cap”.

În final, dacă cel care a făcut după capul lui nevrând să asculte sfaturile altora mai obiectivi decât el a dat din nou greş, putem spune fără sfială că îi “lipseşte o doagă”. Extinderea constatării de neîmplinire făcută iniţial celui care construieşte vase de lemn e semnificativă prin putearea sugestiei – echilibrul şi funcţionalitatea întregului sunt de neimaginat în lipsa unei piese.

Am văzut cum se impletesc firişoarele de lână în câteva expresii pur româneşti, în asociere cu munca de convingere a unui consultant pentru un client autohton ce de obicei face “ce-l taie capul ” pentru că “ştie el mai bine” şi nu poţi învăţa decât dacă “dai singur cu capul”.

În corcondanţă cu aceste expresii, în ziarul Ziua, pe 4 ianuarie anul acesta, apărea o ştire a prozatorului, dramaturgului şi publicistului Ioan Groşan în legătură cu spiritul nostru ce face în orice situaţie “haz de necaz”. Aceasta apare într-un context în care “toti oficialii europeni intervievati de posturile noastre de televiziune şi-au exprimat bucuria pentru aderarea Romaniei la Uniunea Europeana; o bucurie totusi imediat temperată de sublinierea apasată a responsabilităţilor ce ne revin în această mare familie. Ni s-a sugerat că greul de-abia acum începe, ca n-o să ne fie usor, ca va trebui să facem sacrificii”.

Ne spune apoi reacţia pe care a avut-o cu privire la aceste avertismente, şi discuţia care a decurs: “ei, n-o fi dracul chiar atat de negru” şi imediat replica ce a venit din partea unui interlocutor, “expresia asta face parte dintr-un repertoriu clasic al jemanfişismului nostru specific, al tendintei autohtone – aproape metafizice – de a eluda, printr-o gluma, o vorba de duh, dificultăţile, de a ne situa mereu într-un tărâm “ou tout est pris a la legere” unde totul e posibil, dar nimic nu e serios. Şi apoi enumeră şi alte expresii tipic romanesti pe care un european nu le-ar poate intelege: “ce-am avut si ce-am pierdut”, “rău cu rău, dar mai rău fără rău”, “că n-o fi foc”, “dacă nu curge, pică”, “a se da pe brazda”, “a face rost”, “merge şi-aşa”. Ce-i drept, mai completează el, am avea şi spirit autocritic: “ca la noi – la nimenea”.

Dintre aceste sintagme, care după părerea lui sunt cele mai relevante pentru modul nostru de a gândi, deşi contraargumente ar putea apărea, am ales spre analiză pe cea mai plină de sensuri, şi anume “a face rost”. Dacă urmăm paşii prin care a trecut cuvântul „rost”, putem afla lucruri de mirare. La început spre exemplu însemna deschizătură, spaţiu îngust sau gură, din latinescul rostum, de unde expresia “a lua la rost”, a mustra pe cineva printr-un act de vorbire. Apoi încet, pe neobservate, se pare că i s-au atribuit alte şi alte înţelesuri. A mai însemnat sens, scop, justificare, de unde “fiecare cu rostul lui”. Ordine stabilă, stare de lucruri, de unde “a nu-şi afla rostul”, adică a nu-şi găsi astâmpăr. Apoi “a-şi pierde rostul”, adică a-şi pierde cumpătul sau “a fi în rostul lui”, adică a fi acolo unde îi este locul. În continuare lucrurile se complică. Avem “a face rost”, adică a procura, sau “a şti pe de rost”, adică a şti fără un text în faţă, din aducere aminte. Cred că am enumerat nu mai puţin de şapte firişoare semantice ale acestui cuvânt.

Ce s-ar întâmpla în cazul în care am înţelege această frumoasă expresie “a face rost”, prin “a face… gură” ? Adică a vocifera? Ar ieşi o mare încurcătură. Şi la fel s-ar întâmpla cu orice altă expresie dacă nu i-am înţelege sensurile, regulile ei de joc. S-ar întâmpla exact ca în secvenţa următoare de text: “Se trezeste unul de dimineaţă din cauza unor zgomote ciudate: se crăpa de ziuă. Îşi caută nevasta în pat şi n-o găseşte: o furase somnul. Se duce la baie şi se uită în oglindă, dar oglinda se face ţăndări: aruncase o privire. Pleacă la serviciu şi pe drum vede doua tipuri curioase de oameni: unii care scădeau în înalţime (pe ăia îi rodeau pantofii) şi alţii care dispăreau pur şi simplu (pe ăia îi fura peisajul). Ajunge la serviciu şi îşi vede toţi colegii lipiţi de tavan: purtau discuţii la nivel înalt. La un moment dat se dezlipesc şi cad toţi de-odata: cazuseră de comun acord. Se enervează şi pleaca de la serviciu. Pe drum, il vede pe unul lipit de asfalt şi vreo doi care trageau de el să-l dezlipeasca: era sarac lipit pământului.”.

Aceasta este bineînţeles o glumă ce se realizează prin înşelarea aşteptărilor create, fiecare expresie fiind înţeleasă literal. Dar ce reuşeşte ea să facă mai bine decât orice altă explicaţie, este să evidenţieze caracterul normativ al jocului de limbaj. Pentru a-l putea juca trebuie să fii avizat de toate sensurile expresiilor, de regulile lor de folosire, de rolurile fiecărui participant şi relaţiilor dintre ei. În caz contrar se ajunge, în cel mai bun caz, la o situaţie amuzantă, dacă nu chiar la ridicol, sau şi mai rău, la greşeli ireparabile ce vor declanşa mari crize de imagine. Iar aici putem exemplifica cu mii şi mii de exemple răsunătoare din istorie, pentru că majoritatea izbucnirii marilor conflicte se datorează neînţelegerii sau încălcării regulilor o dată stabilite. Aşa că, deşi ar putea apărea ca un joc în sensul său primar, jocul expresiilor nu ar trebui “luat în joacă”, ci, dimpotrivă, gestionat cu cea mai mare atenţie.

Borţun, Dumitru, Semiotică. Limbaj şi comunicare, Ed. SNSPA – Facultatea de comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2001

Dumitrăscel, Stelian-Traian, Expresii româneşti până-n pânzele albe, Ed. Institutul European, Iaşi, 2001

Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987

Noica, Constantin, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973

Wittgenstein, Ludwig, Cercetări filosofice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004

Tags: PR

Cultura Media si Societatea de Consum

Evoluţie. Adaptarea omului la om.

„Găsesc televiziunea foarte educativă.

De fiecare dată când cineva porneşte

televizorul, mă duc în camera cealaltă

şi citesc o carte.” Groucho Marx

Pentru inceput

Adaptarea omului la om înseamnă adaptarea omului la propriile descoperiri. Aceasta s-a înfăptuit în trepte şi de fiecare dată cu mare dificultate, trecerea fiind condiţionată de prefaceri în plan social, psihologic şi chiar fiziologic. Trecerea de la manuscris la tipar, de la tipar la televiziune şi de la televiziune la internet sunt doar câteva, poate cele mai importante trepte pe care omenirea le-a avut de urcat. Iar în timpul fiecărei deplasări, datorită efortului depus şi neputinţei de a determina pe termen mediu şi lung efectele, oamenii au devenit neîncrezători, au scris cărţi idolatre la adresa treptei anterioare, încercând cu ardoare să păstreze valorile în care investiseră până atunci crezând că se vor pierde, şi, de asemenea, cărţi denigratoare la adresa treptei care urma.

Cu o astfel de abordare, izvorâtă din neîncredere, ne confruntăm şi noi acum, o dată cu răspândirea la scare mondială a televiziunii, ce se află în faza de maturitate, deci la momentul în care are cea mai mare influenţă, şi cu apariţia internetului. S-au scris şi de data aceasta, poate mai mult pentru că şi mijloacele sunt mai la îndemână, o mulţime de cărţi ce tratează societatea de consum, noile produse ale culturii de masă, înfluenţa mass-media şi caracteristicile noului om (homo videns, supra-omul de masă). Dintre acestea cele mai multe critică negativ societatea de consum, influenţa televiziunii şi a internetului, dar sunt şi câteva care analizează de pe o poziţie neutră schimbările recente, sau altele care chiar elogiază noile produse.

Problema pe care o identific constă în conflictul care apare între poziţiile opuse, conflict care consider că porneşte din anumite sentimente umane de frică şi nesiguranţă în faţa schimbării, din nevoia de certitudine sau stabilitate, şi nu dintr-o cercetare bazată pe statistici, comparativă istoric şi eliberată de orice urmă de vanitate.

Ce au spus altii

Ne aflăm la momentul în care trebuie să urcăm o nouă treaptă. Această mişcare, în timp istoric, echivalează cu câteva decenii. Eforturile depuse sunt importante şi teama faţă de repercursiunile viitoare este pe măsură. Prin urmare, se comunică foarte mult în legătură cu acest subiect. Cei care se află pe poziţia de rezistenţă sunt cei care critică societatea de consum, subliniind doar efectele negative pe care le întrezăresc. Cei care se arată mai flexibili şi încearcă să vadă şi avantajele şi dezavantajele schimbării, deşi mai puţini, dau o notă de obiectivitate disputei. Încercarea noastră va fi acum de a delimita aceste poziţii şi apoi de a verifica soliditatea argumentelor pe care le susţin.

Pentru prima poziţie, ce se opune, ca reprezentat îl avem în principal pe Jean Baudrillard şi cartea sa „Societatea de consum: mituri şi structuri”. Deşi aparent face un tablou al societăţii de masă, autorul expune judecăţi de valoare în legătură cu fiecare caracteristică a ei. Într-un stil foarte persuasiv şi ironic, abundent în exemple şi figuri de stil, ne spune încă din primele pagini că datorită abundenţei produselor raritatea a dispărut, sau că oamenii acum nu mai sunt înconjuraţi de alţi oameni ci de obiecte, devinind astfel, la fel de lipsiţi de viaţa ca şi ele. Gândirea magică este cea care guvernează mentalitatea de consumator al oamenilor, care cred că dacă au mai mult, cu precădere din acele produse ce le conferă status, vor obţine şi fericirea. Profitul şi rularea banilor sunt cele care guvernează întregul mers al societăţii.

Tot aici, îl putem încadra şi pe Herbert Marcuse cu „One-dimensional Man”, în care prezintă societatea ca uniformizată, individul fiind integrat într-un sistem ce îl domină şi îi crează false nevoi pentru a contribui apoi, în încercarea de a le satisface, la perpetuarea lui. Pentru a ne elibera de fenomenul de desublimare, care constă în lichidarea elementelor de opoziţie şi transgresie din cultura înaltă datorită progresului tehnologic, trebuie să învăţăm să refuzăm ceea ce mass-media vrea să ne impună (The Great Refusal); să încercăm să ne păstrăm individualitatea, încurajând diversitatea.

George Ritzer cu „McDonaldizarea societăţii” se alătură şi el acestui curent. El susţine că sistemul lanţului de restaurante tinde să se aplice şi în alte domenii ale vieţii sociale, cum sunt educaţia, serviciile de sănătate, călătoriile sau chiar familia. Astfel, ne confruntăm cu o generalizare a unui sistem ce atribuie valoare doar cantităţii.

Obiectivele dominante vor fi eficientizarea, calculabilitatea, previzibilitatea şi controlul. Acestea sunt noile linii directoare ale unei societăţi uniformizate şi globalizate (americanizate): optimizarea trecerii de la o stare la alta, cantitatea determinantă pentru calitate, siguranţa şi familiaritatea date de aceleaşi produse şi servicii oriunde, facila gestiune conform aceloraşi proceduri.

Şi în sfârşit, cel mai hotărât şi mai represiv opozant al noilor schimbări, în principal al globalizării televiziunii şi culturii de masă, este Giovanni Sartori în cartea sa „Homo Videns: imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea”. În această carte de opinie se realizează un colaj al domeniilor în care televiziunea acţionează şi modifică comportamente. De la atitudinea tele-privitorului care devine pasivă şi credulă în faţa imaginilor, la sfera politică, unde accentul cade de pe partide pe oameni şi prestanţa lor publică, scandalul fiind cel mai căutat; de la educaţie şi familie până la problemele sociale ce apar, televiziunea se face vinovată.

Deoarece imaginile par a fi cea mai apropiată formă de redare a realităţii, au şi cea mai mare credibilitate, în asta constând pericolul la care suntem expuşi. Autorul ne arată că ele pot subinforma, prin redarea doar unui fragment de realitate, sau dezinforma prin tehnici speciale audio-video de perspectivă sau editare, poate mai bine decât orice alt mijloc de comunicare. Prin urmare, sloganul sub care stă întreaga industrie a televiziunii ar fi „non vidi, ergo non est”. Ni se prezintă doar ceea ce îndeplineşte un interes, sau ceea ce este uşor de captat.

De asemenea, omul în faţa televizorului, îşi pierde capacitatea de abstractizare şi de gândire critică, devine un produs al mass-mediei. Această instituţie ce ajunge să guverneze şi masele şi individul, promovează pseudo-evenimentul, excentricitatea, agresivitatea, emotivitatea, subiectivitatea alegătorilor. Omul post-gândirii este „incapabil de reflecţie abstractă şi analitică, bâlbâit în demonstraţia logică şi în deducţia raţională, dar mai puternic în sensul vederii şi fantazării”.

Pe aceeaşi linie deşi rezervat în sensul criticii negative a culturii de masă, făcându-i doar o prezentare din punctul de vedere al scenariilor cărţilor, se află şi Umberto Eco în „Supraomul de masă”.

Câteva caracteristici opun romanul popular literaturii elitiste: faptul că nu ridică probleme pentru care să nu dea o rezolvare, având mereu un final fericit, devenind astfel democratic-paternalist şi faptul că are un scenariu standardizat, previzibil. „Într-un cuvânt, romanul popular năzuieşte spre pace, romanul problematic pune cititorul în război cu sine însuşi. Aceasta este deosebirea; tot restul poate fi (şi adesea este) în comun” .

Acest mod de a prezenta realitatea este cel mai potrivit, după părerea mea, deoarece nu atribuie judecăţi de valoare nejustificate, ci doar, chiar dacă într-un mod uşor ironic, descrie preferinţele păturii de mijloc a societăţii. Pentru că şi această distincţie ar trebui făcută. Nu toată societatea este „de consum”, ci doar cea de mijloc poate fi considerată aşa. Ceea ce nu este un lucru rău sau bun, dar un lucru ce trebuie analizat obiectiv şi descris aşa cum e, cu cauzele determinante şi efectele ce vor urma.

Putem aminti şi de o carte apologetică la adresa produselor culturii populare, în opoziţie cu cea rafinată, deşi aceasta ia în calcul doar dimensiunea estetică, care nu face neapărat obiectul acestei dezbateri, pentru că Giovanni Sartori în „Estetica pragmatistă: arta în stare vie”, chiar dacă are în vedere şi alte dimensiuni, face o particularizare a fiecăreia reducând-o la această valoare.

Putem însă reţine câteva amănunte esenţiale din abordarea critică a „societăţii de consum” care este prezentată aici. În primul rând faptul că atunci când se fac deosebirile antagonice între produsele unei culturi sau a celeilalte, din cea rafinată se aleg doar operele de geniu, iar din cea de populară, doar cele mai mediocre. Iar în consecinţă, şi atitudinea celor care critică este elitistă, adică viciată de vanitate faţă de marea masă „amorfă” văzută de sus. Dar ideea care transpare din această carte şi rămâne demnă de reţinut, este că produsele culturii populare sunt altceva, nu mai valoroase sau mai puţin decât cele ale culturii rafinate.

Ce am eu de spus

Am văzut cum societatea de consum este uniformizată şi imbecilizată de televiziune, cum oamenii din subiect devin obiect pentru mass-media şi produsele ei, cum cultura populară este standardizată şi orientată de profit, cum oamenii pierd capacitatea de a abstractiza şi analiza critic. Dar pe ce se bazează toate aceste viziuni apocaliptice? Apel la statistici nu se face şi nici contextul istoric nu este luat în calcul. De asemenea nu se face nici o analiză comparativă a schimbărilor ce au mai existat de-alungul timpului.

De fiecare dată, în istorie, când s-a descoperit un nou mijloc de comunicare, a apărut un nou stil în artă, o nouă descoperire în ştiinţă, oamenii s-au speriat şi au prezis efecte negative asupra societăţii, asupra omului.

Transformările istorice au fost urmărite de o eternă teamă, la fel ca cea a lui Pharaoh în faţa cărţii, că orice „nouă realizare tehnologică ar putea desfiinţa sau distruge ceva considerat preţios, rodnic, ceva care reprezintă valoarea în sine, şi încă una adânc spirituală.”

Când au apărut primele cărţi, s-a crezut că oamenii îşi vor pierde memoria şi vor avea impresia că dobândesc cunoaştere, doar fiindcă au citit. Când a apărut prima locomotivă, cu aburi, nu s-a putut concepe ca un om să meargă cu o aşa mare viteză, s-a crezut că tensiunea îi va creşte şi nu va putea supravieţui.

Când a apărut tiparul, s-a crezut ca accesul larg la cultură poate fi periculos pentru masele „inconştiente”, care vor fi atunci foarte uşor manipulate. Când a apărut industrializarea s-a crezut ca valorile moştenite se vor pierde, iar oamenii, deoarece au început sa lucreze cu maşinării, vor deveni ca ele, fără suflet şi conştiinţă.

Când a apărut televiziunea., s-a crezut că imaginile vor înlocui scrisul, omul nu va mai fi capabil să analizeze critic informaţia, să conceapă ceva liniar, iar marile opere se vor transforma în kitch, o dată mediate.

Iar acum, în sfârşit, pentru internet teama este că datorită lui cărţile vor dispărea iar oamenii vor face parte dintr-un „sat global”, singuri, deşi conectaţi la întreaga lume.

Fiecare treaptă a fost urcată într-un timp foarte îndelungat, ceea ce exprimă timpul de care a avut nevoie omenirea pentru a se adapta la propriile invenţii. Cu greutate s-a făcut această mutare, dar apoi a urmat iarăşi o perioadă de calm, de interiorizare şi definitivare a schimbărilor ce tocmai se petrecuseră.

Având în vedere toate acestea, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă nu cumva toate acele cărţi care critică comportamentul „societăţii de consum”, nu sunt determinate defapt de vanitatea autorului ce se consideră superior intelectual, cunoscător al culturii rafinate pe care o poate înţelege. Şi chiar dacă face într-adevăr parte din elită, nu are dreptul să critice pe cei care nu au aceeaşi capacitate precum el.

Elita a fost, este şi va fi restrânsă, nu consider că se poate vorbi de o descreştere a numarului celor care fac parte din această categorie. O dată pentru că dacă mai demult, înaintea apariţiei tiparului, ceilalţi oameni erau mai degrabă săraci şi analfabeţi, în sensul în care nu ştiau să scrie şi să citească, acum ceilalţi sunt mai degrabă mediocrii şi analfabeţi în sensul în care nu înţeleg, conform viziunii pe care a avut-o Alvin Toffer în urmă cu aproape 30 de ani, „analfabetul viitorului nu va fi cel care nu ştie să citească, ci cel care nu ştie să înţeleagă.”

În al doilea rând acestă situaţie, dacă este susţinută de mijloacele de comunicare în masă, devine şi o metodă de control: ce s-ar întâmpla dacă toţi oamenii ar putea abstractiza şi gândi strategic, ar veni cu soluţii şi idei proprii? S-ar declanşa atunci cele mai dure războaie, omenirea s-ar prăbuşi sub propria-i greutate. Ceea ce o ţine acum este echilibrul dintre puterea conducătoare şi puterea reglementatoare a maselor, între elitele cultivate şi marea majoritate „populară”.

Astfel, consider că problema principală ar trebui să se mute dinspre critica unui mers inevitabil al lucrurilor, datorită scindării naturale a populaţiei, înspre stabilirea echilibrului între produsele culturii de masă şi cele ale culturii rafinate, pentru ca oamenii să poată alege oricând un drum sau altul, stagnarea confortabilă sau autodepăşirea.

În această ordine de idei, poate completa şi Eco care afirmă: „chiar dacă ar fi adevărat că astăzi comunicarea vizuală domină comunicarea scrisă, problema nu constă în contrapunerea acestora. Problema este cum să fie îmbunătăţite ambele.

Educaţia foloseşte traducerea limbajului ştiinţific în termeni comuni pentru a-l face pe neiniţiat să înţeleagă. De ce un documentar filmat ar însemna vulgarizarea ştiinţei? Întotdeauna au fost mai mulţi oameni ce ar fi dorit să asiste la un concert de muzică clasică dar nu au avut posibilitatea să ajungă la unul, sau la fel, au fost mulţi neiniţiaţi dar potenţiali admiratori ai acestui gen, de ce atunci un asemenea concert televizat ar fi viciat? Ce înseamnă kitchul şi de ce este el inferior? Putem spune că este un obiect imitaţie, fără nici o semnificaţie? Dar semnificaţia este atribuită de om şi nu a obiectului în sine.

De ce sistemul ce promovează eficientizarea, previzibilitatea şi controlul nu este bun pentru mase? Acum sunt mult mai mulţi oameni ce au parte de educaţie sau călătorii. Nu este oare un pas normal în dezvoltarea societăţii acest sistem? Eficientizarea în domeniul educaţiei ar fi reprezentat în Europa de sistemul Bologna, în domeniul cunoaşterii de apariţia hipertextului ce rezolvă probleme de timp şi spaţiu, pentru căutare sau depozitare. Prin urmare, „ideea că noile tehnologii le anulează pe cele anterioare este mult prea simplistă.

Mass-media poate influenţa dar niciodată impune. Vom putea mereu să alegem o carte sau un ziar în detrimentul filmelor sau ştirilor televizate, dacă le considerăm a fi de o calitate superioară pe acestea din urmă.

Iar in final…

Am plecat de la o prezentare a principalelor puncte de vedere în legătură cu subiectul dezbătut: cultura media şi societatea de consum, critica culturii de masă, am identificat faptul că toate acestea susţin o falsă problemă şi am încercat să aduc argumente în sprijinul acestei presupoziţii. Este normal să existe o cultură populară, asta nu înseamnă că cea elitistă va dispărea. În orice schimbare există avantaje şi dezavantaje, trebuie doar să le analizăm nepărtinitor şi să facem acest lucru având în vedere istoria, contextul actual, si efectele pe termen lung. Spre deosebire de cei care s-au poziţionat împotriva schimbărilor, am încercat să fac o asemenea analiză, dar nici eu, nu am apelat la vreun mijloc sociologic de cercetare, ceea ce ar fi dat un plus de veridicitate.

În concluzie, încă o dată acum, omul are capacitatea de a alege; alternativele îi sunt puse la picioare, după felul şi asemănarea lui. Spre exemplu, când cineva deschide televizorul, putem merge în camera cealaltă şi citi o carte. Depinde numai de noi.

Ce am citit

Baudrillard, Jean, Societatea de consum: mituri şi structuri, Bucureşti, Editura Comunicare.ro. 2005

Eco, Umberto, Supraomul de masă, Constanţa, Editura Pontica, 2003

Eco, Umberto, De la Internet la Gutenberg, din Pietre pentru templul bibliologiei, Conferinţă prezentată la Academia Italiană pentru Studii Americane Avansate, magazin bibliologic, 2005, nr 1-2

Marcuse, Herbert, One-Dimensional Man, Boston, Beacon Press, 1991

Ritzer, George, McDonaldizarea societăţii, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2001

Sartori, Giovanni, Homo Videns: imbecilizarea omului prin televiziune şi post-gândirea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005

Schusterman, Richard, Estetica pragmatistă: arta în stare vie, Iaşi, Editura Institutul European, 2001

Poveste intre doi copaci

A fost o alta zi pentru cei doi copaci crescuti impreuna. De cand au fost seminte au stiut ca vor avea multe sa-si spuna. Cand au inceput sa se inalte, nu au cautat ca toti ceilalti sa ajunga cat mai sus, dar s-au cautat unul pe altul. Foarte putine ramurele se intrepatrund, dar le este indeajuns ca sa-si vibreze unul altuia emotiile. Si asta doar Primavara tarzie si Vara cand nu-si ingaduie sa mai vorbeasca. Trairile sunt atunci atat de intense, incat tot ce pot face e sa simta, sa se concentreze la a da muguri si frunze, la a nu se rupe in vanturi puternice. Toamna tarzie si Iarna sunt indeajuns pentru a-si comunica impresiile de peste an si gandurile de fiecare zi.

A fost o alta zi de martie pentru cei doi copaci crescuti impreuna. O zi insorita, dar friguroasa. Lacul de la radacinile lor, din care-si trageau seva, era inca inghetat. Pasari se plimbau pe el in asteptarea undelor caldute miscate de pesti alunecosi. Parcul primea din ce in ce mai multi oameni ce vroiau sa respire aer mai curat, sa se plimbe pe alei mai linistite. Totusi, nu venea inca nimeni sa se aseze sub cei doi copaci pentru a-si discuta. Asta le lipsea cel mai mult celor doi in zilele reci. Lipsa unor ganduri indraznete, unor impartasiri amuzante, unor confesiuni, unor regrete. Lipsa unor priviri pline de incredere sau revolta, unor mangaieri, unor sarutari. Astea erau cele care le bucurau ramurile si frunzele de fiecare data.
Un copac simte si gandeste cu toata fiinta lui, prin toate fibrele si firamentele sale. Un copac are nevoie de oameni pentru a simti trecerea, devenirea. Nu de putine ori isi uita inceputul si are credinta ca a fost dintotdeauna in acel loc si va ramane mereu.

Atunci pentru un moment se cutremura din tot corpul si se vrea aruncat la pamant, fara viata. Dar imediat isi observa cutele adanci ale scoartei si isi aminteste. Are 97 de ani.

Cei doi de pe marginea lacului sunt mai norocosi. Au cunoscut de putine ori intensitatea acestor stari de cadere. Isi privesc mereu imaginea reflectata in apa si au o memorie buna. Stiu prin ce au trecut sa ajunga atat de departe, stiu prin ce au trecut sa ajunga atat de aproape. Dar de cele cateva ori cand ar fi vrut mai bine sa nu traiasca, atunci au fost invidiosi.

Au fost invidiosi pe oameni ca pot fi uneori atat de fericiti si nepasatori si alteori atat de resemnati si incredibil de tristi, cand totusi sunt atat de putin durabili, atat de repetabili.

Un copac nu poate avea alta stare interioara decat aceea de calm. Nu poate intelege trairile intense ale gandirii. Doar pe cele ale trupului, in anotimpurile calde. Este atat de impacat cu sine incat nu poate intelege decat echilibrul sau moartea. Pe care dupa cum spuneam, si-a dorit-o de cateva ori. La fel nu poate intelege cum omul, daca stie ca nu va dura mult isi permite totusi sa sufere. Isi permite sa nu fie atent. Sa nu invete de la ceilalti si uneori nici din propriul trecut.
Au fost invidiosi pe toate celelalte vietati ca ele au libertatea de a se misca, de a cauta sa vada ceea ce vor, nu ca ei ce doar asteapta. Pe apa ca se poate inalta transformandu-se in nori, ca poate reveni greu sub forma de ploaie, sau usor sub forma de fulgi. Pe soare ca poate vedea in decursul unei zile tot pamantul, ca poate atinge aproape totul. Pe vant. Pe nisipul din jur. Pe tot. In acele momente vroiau sa fie orice altceva, doar copaci nu.
De obicei insa, in ei se ridica mandria. Mandria de a fi deasupra. De a intelege, de a putea astepta, de a rezista, de a ramane. Mandria de a fi atat de batrani comparativ cu ceilalti, atat de tineri defapt.

A fost o alta zi de martie pentru cei doi copaci crescuti impreuna. Iar acum doi dintre acei oameni care ar trebui sa ii faca sa simta trecerea, devenirea, le stateau in fata. Ceva totusi e schimbat. Parca nici pentru ei timpul nu se scurge repede. Parca le sunt asemenea cu linistea lor interioara, cu nemiscarea lor, cu faptul ca se cunosc atat de bine desi, in fapt, nu trecuse destul. Parca le sunt asemenea cu vointa de a fi la inaltime, de a vedea cat mai mult. Si acestia doi vor sa le faca o fotografie. Au observat frumusetea lor, desenul filigranat al crengutelor pe albastrul innorat al cerului, au observat apropierea lor si poate, ca si ei, li s-au identificat. Si au vrut sa le pastreze o amintire.

Ce povestesc doi copaci? Ce isi pot spune cu vorba lor troznita, scartaita, fosnitoare? Amor Amar Aroma Altar Artar Baron Baston Balzac Canon Camfor Damnat… Nu mai mult decat ceea ce aud dedesubt. Sa le dam dar ocazia sa auda cuvinte cat mai deosebite. Sa ii invatam sa vorbeasca cu vorbele noastre.

Sa ne intoarcem catre inceput… (Poveste despre el)

În timpul când Dumnezeu crea bărbatul, în acea zi neobişnuită, când toate cele create încă se frământau pentru a se defini, în cea de-a şasea zi, un înger veni la El şi-l întrebă : “De ce ai făcut o făptură atât de asemănătoare ţie, Doamne?”

Iar Dumnezeu a răspuns: “Ca să poată fi iubit asemenea mie. Totuşi el va putea alege să fie cum vrea. Va putea alege să ne deosebim întru totul. Este un concept nou, un proiect unic.”

“Dar Doamne, dacă va putea alege să fie cum vrea, ar însemna să poată cădea oricând tentaţiilor şi în cele din urmă păcatului.”

“Exact, tocmai de aceea va fi o făptură ce se va chinui mult datorită naturii sale contradictorii. Va putea crea sau va putea distruge. Va putea iubi sau va putea dispreţui.”

“Dar să spunem că va alege calea cea dreaptă. Ce-l va face să fie iubit, chiar asemenea ţie?” întreabă în continuare, nelămurit, îngerul.

“Oh, dar am reuşit sa adun câteva calităţi remarcabile pe care le-am implementat acestui prototip. Va fi propulsat de ambiţie, orgoliu, demnitate spre cele mai înalte realizări. Va şti în acelaşi timp să râdă, să ironizeze, să se bucure de viaţă.”

“Văd că aproape ai terminat, cum ai reuşit să faci totul atât de repede?”

Iar Dumnezeu explică: “Se bazează pe un mecanism foarte simplu. De aceea va fi şi atât de iubit.
Am uitat să-ţi spun, voi face apoi o altă făptură, special pentru el, care să-l poată iubi. Se va numi femeie. Dacă va veni la ea cu flori, cu ciocolată, dacă va fi atent, o să-l aprecieze. Dacă o s-o ajute la cumpărături, dacă o să se poarte frumos, la fel.”

“Dar de ce ai spus că va fi simplu? Am impresia ca va trebui să poată face foarte multe lucruri pentru femeia lui, pentru semeni, pentru ce va dori să obţină. Nu-i va fi uşor.”

“Adevărat, dar totuşi sistemul este cum am spus, cel putin în comparaţie cu al celeilalte făpturi complementare. Este un sistem bazat pe cauză-efect, în relaţie directă. Va dori să manânce, să muncească, sa doarmă sau să se distreze. Va dori să fie cel mai bun şi va verifica asta de câte ori i se va ivi ocazia, aşteptând mereu confirmări. Va strânge din dinţi când va suferi, de asemenea pentru a-şi arăta tăria de caracter. Va fi considerat a fi cel puternic şi nu va trece nici un minut fără să demonstreze asta. Va face lucruri aparent fără nici o logică, doar pentru a ieşi în evidenţă. Deci, mânat de ambiţia de a fi cel mai bun, de vanitate, va putea face lucruri impresionante. De la a construi imperii până la a dansa cu iubita lui în prima ninsoare. De la a scrie istoria lumii până la a se juca jocuri ale cuvintelor până dimineaţa cu prietenii lui. Va rămâne, până la urmă toată viaţa, un copil.”

“Dar Doamne, sunt impresionat! Mă întreb cum să vrea să aleagă ura şi distrugerea cu atâtea calităţi minunate.”

“Nu va vrea, dar uneori asta va fi preţul pentru satisfacerea dorinţei lui celei mai puternice, de a fi cel mai bun. Iar aici nu se poate ajunge decât dacă se va simţi părăsit sau alungat. Ca un copil, după cum am mai spus. Afecţiunea îl va păstra raţional. Poate părea un paradox, nu ?”

“Incredibil. Cât de uşor se poate crea un cerc vicios. Să nu fie iubit, să facă lucruri rele, pentru care sa fie iubit tot mai puţin, şi tot aşa…”

“Da, este un risc. De aceea voi crea femeia astfel încât să-l înţeleagă, să-l poată accepta şi aşa să-l susţină pentru a se ridica. Va fi dependent de iubirea ei, dar nu va şti asta. S-ar simţi ameninţat. Aşa că aş vrea să păstrăm acest secret.”

“Cu siguranţă, sunt de acord.”

Asta va fi singurul lui neajuns. Va dori mereu să fie iubit şi se va răzbuna dacă nu se va întâmpla asta. Şi acum ştim şi că merită să fie.

Pretuieste Portocalele

Pretuieste.

Portocalele.

Imagineaza-ti ca decojesti o portocala asa cum iti dezbraci iubitul sau iubita. Simte-i fiecare por cu varful degetelor, simte-i toata suprafata ferma, tanara. Apoi incet, mirosindu-i parfumul astringent si proaspat, infigeti degetele in ea si dezbrac-o. Nu se va lasa usor. Nu e ca usuraticele de mandarine…

Da jos tot ce o inveleste pana o vei avea in palma, neteda si goala. Se va rusina putin, e pentru prima oara. Si asa, pudica si sfioasa, portocala se va face si mai portocalie in obraji. Acum poti sa o saruti o data, sa o linistesti, sa se relaxeze. Altfel nu vei putea sa o desparti in feliute… Se va strange si se va crispa.

Acum s-a calmat, s-a obisnuit cu noua temperatura si tot ce vrea e sa devina una cu tine. Asa ca… O vei desparte in toate cele 12 feliute si le vei lasa imprastiate pe masa. Vei alege apoi una si o vei musca jumatate… Simti sucul si fiecare celula cum se desprinde ? Este uimitor cum natura a putut realiza asa ceva… Este un gust incredibil… Dulce, dar nu foarte … Acrisoara, dar nu prea … Exact cat sa nu-ti pierzi mintile.

Daca ar fi fost prea dulce te-ai fi saturat repede de ea, fiind toata a ta. Daca ar fi fost prea acra, te-ai fi saturat si mai repede, fiindca te respingea mereu. Dar asa… Cum o poti refuza ?

O savoare energizanta…